View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Monday, 1 February 2016

Eilat şi S Israelului



Trebuie să vă recunosc ceva [şi rânjesc acum ca un motănaş pus pe şotii]. Cu toţii avem destinaţii care nu ne atrag în lume: ei bine, la mine, Israelul era pe acea listă. Nu am fost niciodată interesată de locurile biblice, de pelerinaje, de biserici. Dar cum Egiptul şi Libanul am spus să le lăsăm pentru o altă ocazie şi eram totuşi în zonă [Iordania], am spus „de ce nu?”. Oricum, urma să o facem în stilul nostru, necomercial şi cât mai departe de potecile umblate. Şi, până la urmă, important este să călătorim, căci drumul îl iubesc, nu neapărat destinaţia, cum de multe ori am spus-o.
Totuşi, nu ştiam la ce să mă aştept, ce urma să găsesc la 6 km de Aqaba, după cea mai lungă trecere a frontierei de până acum.
Am găsit, în primul rând, un orăşel care mi-a intrat bine de tot sub piele. Cum, de altfel, a făcut-o şi Ammanul. Diferenţa este că în Amman m-aş întoarce pentru fiorii pe care mi-i oferă, iar în Eilat chiar m-aş vedea trăind [nu că aş vrea să îmi las Braşovul, dar e unul dintre puţinele locuri din lume care chiar m-au făcut să mă simt aşa]. Cam ca diferenţa dintre suflete-pereche şi parteneri de viaţă. Lângă aceştia din urmă chiar te vezi îmbătrânind. :)
Şi, ca dintr-un coş, pregătiţi-vă să scot şi subliniez ideile principale.
Totul mi s-a părut incredibil de pus la punct, estetic vorbind. Peştişorii de pe potecuţa care te ducea spre mare, peştii care te ghidau înspre muzeul de artă, giratoriile pe diverse teme, până şi turnurile şi scheletele de construcţii din port erau pictate!

So far, so good. Chiar sună a orăşel cochet în care aş sta, nu?
Vesel, luminos şi colorat, aş adăuga. Cu o stare de bine care mă duce cu gândul la Malta. Cu o înţelegere între popoare la care poate nu m-aş fi aşteptat [evrei şi palestinieni şi iordanieni şi etiopieni (ca reprezentanţi pentru mai multe naţiuni africane, rămase neidentificate pentru mine) trăind laolaltă] şi care mi-a fost confirmată la spectacolul de seară al fântânilor arteziene dansatoare. Cu siguranţă pe străzi, umblat noaptea fără probleme şi sentimentul că toate sunt la îndemână [aeroportul e în mijlocul oraşului].
Cu mâncare incredibilă. Da, Israel ocupă, de anul trecut, un binemeritat loc în Top 5-ul meu legat de cele mai indicate ţări pentru călătorii vegetarieni, alături de Italia [Sicilia & Sardinia în frunte], Brazilia, Grecia şi Cipru. Scumpă [scump e totul, dar serviciile sunt excelente şi ajungi să te obişnuieşti!], dar te saturi. De fiecare dată. Am servit până şi mâncare incredibil de iute pentru gusturile mele [shahshouka] şi tot am adorat-o. Mmmm… de la sucuri de fructe la fructe şi fructe uscate [israelienii sunt renumiţi pentru ele], de la iaurturi la îngheţată, de la produse de patiserie de şi-acum îmi ling degetele [am în gând o anumită patiserie din Eilat, de lângă al nostru încântător Motel Sunset, care, în traducere liberă din ebraică, s-ar numi „Brutăria Familiei” şi care ne-a salvat înainte de Shabbat – când totul e închis de pe la 15 sâmbata şi până la două ore după apusul soarelui, duminica –, după Shabbat şi pe toată durata cât am umblat din sud înspre nord, cu provizii de la ei la noi], de la mâncăruri vegane wow la mic-dejunuri regale... şi-un falafel, mamă ce falafel au [din câte-am auzit, în Israel a fost inventat]. Am dat peste nişte lanţuri de cafenele de care mi-e dor şi mi-aş dori să mai savurez fie şi-un suc de grepfrut doar să stau pe-un scaun de-al lor. 

Şi dacă totul a sunat bine până acum, să vă spun despre plaje. Au multe şi-s toate la Marea Roşie. Poţi merge în oraş la plajă sau poţi lua un autobuz şi te poţi opri la una dintre plajele private [scumpuţe unele dintre ele, dar merită!]. Nu arată ele cine ştie ce, dar spectacolul e în adâncuri. Noi am ales Coral Beach Reserve şi a fost cea mai frumoasă experienţă marină din viaţa mea. Pereţii aceia de coral care ţi se deschideau de parcă ai fi fost într-un „Stăpânul Inelelor” filmat în apă, cu peştii care te înconjurau – mici, mari, gigantici –, dar coloraţi şi curioşi deopotrivă, parcă era un mediu programat, şi nu unul natural, într-atât de perfect se simţea.  
Tot sudul este o încântare. E izolat; e pustiu; e galbenul acela prăfuit, cu accente portocalii de Drum al Mătăsii din Armenia; e jocul acela dintre unduirile munţilor şi văilor pe care-l mai întâlneşti doar în Scoţia; e starea aceea molcomă, de parcă timpul ar fi stat şi stă încă în loc; e contrastul dintre hău, stânci şi aşezările vibrante dintre ele; e sălbaticul care-ţi răsare în cale la 6 şi jumătate dimineaţă, sub formă de ibex, pentru care încep să îţi curgă lacrimi de fericire din ochi şi, chiar şi la două luni după, realizezi că a fost momentul preferat al călătoriei.       


Monday, 25 January 2016

Amman and the mighty North | Where did I go wrong?



It was Sunday morning, between 2 and 3, when I arrived in Amman. It was different than I expected it to be, especially Old Amman. Cleaner than I expected, more linear than I expected, oh… and that shade of écru that left me wondering in the darkness.
I woke up to a glorious view. There’s no hyperbole there, rather a wow-caption expressed by me on Facebook and Trover alike: ‘First glimpses of a city that boils with passion, in a non-conventional mix of traditional, new, old, and surprising’. Unfortunately, the minutes were limited to the breakfast light and heat.

The return was scheduled in ten days’ time. Darkness again, in a cool and damp air. It was pouring, but relaxed down to drops to allow a proper exploration: the boiled corn that I love, dinner at Hashem’s [hummus, foul, falafel, bread, salad, and tea]… and I already had a full belly [a first in Jordan, ‘Ahhh… it’s here where they keep the good food’]… but I had to try the sugar cane juice that I had been dreaming to have for days and days. It all went in… very sweet yet delicately addictive. I was finally happy and at ease in Jordan, a state of mind that I dwell upon during my travels and that I had not experienced in this country, to that day. I fell asleep to the noise of the city. I loved it! I went back – in my mind – to other two cities that I used to feed on noise in: London and Milan. I was glad to be where I was.
…needless to say, I woke up to that noise, to the view that I loved, to the écru that fascinated me still. It was time for some history lessons – the Roman Amphitheatre, Jordan Folklore Museum, the Citadel, Jordan Archaeological Museum, not to mention the alleys that wind, unwind, and in the end make Old Amman feel authentic. To the core.

Shopping followed: clothes, perfumes, spices… knafeh at Habibah Sweets, a falafel on the go from Hashem’s… all of them in the rain. Heading to West Amman in the evening to indulge in the Syrian flavours of Bakdash [the ice cream was a treat, the service – not so] seemed like an unnecessary parting… and I couldn’t wait to go back to the tremor of the old city.

On the previous day, the taxi ride from Sheikh Hussein Border Crossing with Israel provided glimpses into poorer villages, more litter than I had been used to, people leading their lives far from the constraints of tourism. Real life, authentic life, which unveiled as we drove down the border with Palestine to some stunning scenery backdropping and one of the most beautiful sunsets of my life. The orange light intensified and made me hang on to that image and to a desire that was creeping into my heart… a secret wish to linger in the North. What would have been like if I had reversed my entire trip through Jordan?

The way-too-posh afternoon at the Dead Sea, the incredibly annoying stay in Wadi Mousa and Petra [thank God I hadn’t booked two nights there!], and the extra night in Wadi Rum [one had sufficed].
Where did I go wrong?
I wouldn’t change anything, because those places explored… well, I wanted to see them ever since my early years and not actually going to experience them on my own would have only meant one thing: a longing not satisfied –even if it led to disappointment, in the end-, too many ‘What if’s. The fact is that Jordan’s policy on tourism is not a good one. It is ready for tourists, but not at all ready for travellers, there is no infrastructure for us. There are rarely possibilities to escape the main route everyone seems to be travelling on. It’s like going to school and wearing a uniform. We all go the same way, North to South or South to North, it makes no difference. And all the investments made into otherwise very beautiful places – not as stunning as the North, though – left them heartless, vibeless, and simply vapid. Which feels very sad, in the end, corroborated with the constant feel of having to give something in return for every good deed that ‘befalls’ upon you.      
Unconditional kindness stands for something totally different in my mind. So does unconditional love. With all those ‘coulda, woulda, shoulda’ considered, I still know that it was in my power to change it all, to change my perspectives. Yet I chose the beaten path, ended up bitter, and probably risked a comeback to the country and to the North altogether. This is, however, for destiny to decide.
And no, I didn’t go wrong. I followed my heart.