Monday, 23 February 2015

My name is Petra and I’m a beginner at snowboarding



‘Beginning’ is a notion we’ve all went through. In several fields of our lives. Some were tough beginnings, others were mild ones.
Jade & I
I admit and feel no shame as I do it: I’m a beginner at snowboarding, I suck at it, and it’s surely the toughest sport I’ve ever tried. Still, I’m hanging in there and my will to be able to practise it the way I envision it is strong. It keeps me going and I’m way too ambitious to call it quits. Hey, I did a toe-side turn a couple of days ago!
On the other hand, my ego skyrockets. It’s always been like this. You can clearly imagine the rest: I can’t really stand passers-by perceiving me as weak or totally clumsy at something. And you know why? There are many people who act mean and it really feels discouraging, although it shouldn’t.
The last time that I hit the slopes was an opportunity to connect this meanness to a daily behavioural pattern. Of people who are too busy minding other people’s lives [Keep your breath to cool your porridge!]. Or of others making fun of people who are in some cases only a tad poorer than them in a certain field [It’s like Satan reproving sin]. Or of (even) (certain) snowboard instructors handing out nasty comments about beginners who are not their students [Cutting off the nose to spite the face].
Wouldn’t it be better to focus entirely on what you’re doing? Or to help the other? Or, better yet, expect to find – beneath that shell of a rookie – a person who’s better than you in at least ten other fields and obviously at heart. It would certainly lead to greater harmony between us, lower amounts of energy thrown away on a black heart, and the feeling that you are indeed living your life as a true human should!   


© Olivia-Petra Coman (text & pic)

Friday, 20 February 2015

Despre iniţiale şi anonimi cu suflet mare. Din Sardinia.



Sunt o mare iubitoare de oameni. Şi chiar dacă, în mare, mi-am pierdut încrederea în ei acum mulţi-mulţi ani, călătoriile mele m-au făcut de câteva ori să îmi reamintesc de inimi mari şi de fapte mari, de blândeţe şi de bunătate, în cea mai pură formă posibilă.
Hmmm... de când am acest blog, nu am apucat să povestesc de toate popoarele care m-au impresionat prin primire; ştiu că am menţionat multe lucruri deosebite despre iranieni, însă cuvinte frumoase pentru mărinimia lor ar fi meritat şi albanezii, armenii, bosniacii, gruzinii, turcii. Aruncând o privire rapidă asupra acestei scurte liste de popoare care efectiv mi-au intrat în suflet, veţi observa că sunt mai la est, toate. Şi poate că de aceea am fost atât de plăcut surprinsă de cele ce mi s-au întâmplat cu ocazia ultimei mele călătorii, prin Sardinia şi Corsica.
Sarzii, mai exact, mi-au intrat şi ei în inimă. Împreună cu alte naţii care populează insula, căci, vorba aceea, cine se-aseamănă se-adună.
Pentru că, după părerea mea, sunt speciali.
Vă las însă pe voi să judecaţi dacă am sau nu dreptate.
O să râdeţi oare dacă vă voi spune că în primele două zile, petrecute cu cazare în Fertilia, nu am dat nici măcar un eurocent pe transport? E drept că am mers şi pe jos, mai exact de două ori – prima dată de la aeroportul Alghero, mai exact Fertilia, până în localitatea cu acelaşi nume. Ar fi trebuit să aşteptăm o oră autobuzul, mi-era dor de o plimbare de dimineaţă în aer mai călduţ decât cel ce-l aveam acasă şi lumina atât de strălucitoare şi îmbietoare a dimineţii ne cam chema, atât pe mine cât şi pe Andra. Am continuat-o ulterior, după ce ne-am cazat şi savurat [acesta este cuvântul corect, va urma] prânzul, cu un trek pe-un traseu pe lângă pădure, pentru a vedea Nuraghe di Palmavera [nişte construcţii tubulare, fortificate, specific sarde]. La întoarcere, cu cerul înnorat şi vântul care se pornise, custodele muzeului, o doamnă foarte drăguţă cu care mă întreţinusem discutând despre broch-uri scoţiene vs. aceste nuraghe [căci eu vedeam şi văd încă o asemănare între ele... hmmm... poate fi un subiect interesant de cercetare istorică] ne-a întrebat dacă nu cumva am vrea să ne ducă cu maşina, căci stătea în Alghero şi mai erau 2 călători polonezi pe care îi lua cu ea. Ne-am bucurat, era exact următoarea noastră destinaţie!
Înfrânte de vânt şi de oboseală [după vreo 4 ore de somn din noaptea anterioară], la un moment dat, ne-am decis să ne întoarcem din Alghero în Fertilia. Am avut un domn care a vrut să ne ducă el – a oprit pur şi simplu în staţia de autobuz şi ne-a spus că i-ar plăcea să fie însoţit la drum de două domnişoare frumoase. Iniţial, a crezut că suntem norvegiene [deh, blondul meu!], apoi, când a aflat că suntem românce, a început să ne vorbească în română – cele câteva cuvinte pe care le ştia :) – şi să ne spună că a fost la noi în ţară şi că este foarte frumoasă şi că să mergem cu el, că nu vrea să ne fure. De acea dată am preferat să aşteptăm autobuzul, chiar dacă acum îmi dau seama că vroia doar să fie amabil. Şi, surpriză, în autobuz, şoferul nu a vrut să ne ia bani pe bilet, spunându-ne, la insistenţele noastre, că este un cadou din partea „insulei lui”.   
Să vă mai spun şi de oamenii de la hostel, care au stat cu mine minute în şir ca să verificăm traseele de autobuz şi pe care i-am zăpăcit de câte ori i-am rugat să restarteze routerul?
Uscare... la soare :) [Fertilia]
Sau de doamnele care ne-au ajutat să găsim staţia de autobuze din Sassari după ce ajunsesem în respectivul oraş cu trenul? Una dintre ele era sardă, în timp ce a doua era unguroaică şi s-a bucurat mult că am vorbit în maghiară cu ea.
Şi dacă veţi spune că toate zâmbetele pe care le-am întâlnit în restaurante, autobuze sau la colţuri de stradă au fost coincidenţe, o să vă povestesc de oprirea noastră de 2 ore cât aşteptam autobuzul spre Olbia, în Santa Teresa di Gallura, când am fost ajutate în încercarea de a confirma orarele de autobuz şi ni s-a oferit pizza de casă, proaspăt scoasă din cuptor, fără vreun ban. Ca să nu mai vorbesc de cei de-ai casei de la respectiva cafenea, care s-au oferit să ne facă cinste cu bere.   
Şi de L, şoferul nostru pe ruta Santa Teresa di Gallura – Olbia, care ne-a servit cu bomboane, ne-a ajutat cu informaţii, sunându-şi un coleg, despre Sartiglia şi am purtat o discuţie lungă-lungă cu el, de la climă la relief, de la animale la soiuri de vin, de la arheologie la istorie. Se pare că i-a picat şi lui bine discuţia pentru că, ştiind că intenţionam să plecăm la Nuoro a doua zi la 09:20, ne-a indicat staţia, locul de unde puteam achiziţiona bilete, şi a apărut în dimineaţa respectivă în autobuz, instruindu-l pe colegul lui să aibă grijă de noi. Ceea ce respectivul a şi făcut.
Dar nu am terminat cu Olbia. Căci ne-am trezit în centrul oraşului neînţelegând încotro să o apucăm ca să găsim cazarea. L-am întâlnit pe M, care a vorbit cu proprietara, şi ea o femeie deosebită, S, cu mare dragoste pentru români şi dornică să ne viziteze ţara, şi care ne-a însoţit până în faţa clădirii.
Ajunse după un drum lung la Oristano, S, proprietarul pensiunii superbe în care-am stat, fost profesor de limba engleză, ne-a făcut să zâmbim cu replici precum „siete si belle, sembrate italiane” şi, aflând de pasiunea mea pentru istorie, care era cam pe aceeaşi linie cu a lui pentru arheologie, s-a oferit să ne ducă el cu maşina a doua zi la Tharros. Şi luaţi aminte, este un drum de 40 km, dus-întors. Tot el ne-a recomandat ce să vedem în oraşul lui şi unde să mâncăm ieftin şi bun.
Şi aşa am ajuns să îl cunoaştem şi pe R, care ne aştepta. Cu aperitive alese vegetariene. De te lingeai pe degete. Cu vin roşu de casă. Cu fregola [paste sarde] cu anghinare şi roşii. Cu Vernaccia di Oristano la final. Şi cu un tort de casă cu ciocolată. De felul II nu a mai fost loc. Sincer? Am plătit o nimica toată şi ni s-a mai şi recomandat un restaurant în Cagliari, ne-a mai oferit şi o revistă ca să citim mai multe despre Sartiglia, căci nu îi prindeam decât pregătirile, din păcate.  
Cu „Dove sono le mie belle ragazze?” a lui S a început ziua noastră următoare şi drumul înspre Tharros, cu oprire la cea mai veche biserică sardă (secolul al VI-lea). În locul vechi de 3000 de ani ni s-au oferit preţ de câteva minute bune informaţii foarte importante de la custodele muzeului, o fostă vecină de-a lui S. Ne-am reîntâlnit cu bunătatea pe tot parcursul zilei, chiar şi cât am străbătut cei 11 km pe jos de la Tharros la Cábras, însă un S diferit din Cagliari (din autobuzul local) mi-a înmuiat aşa un pic inima, aducea un pic şi cu John Hannah, când a replicat la încercarea mea de a afla mai multe detalii despre cazare şi după ce deja ne oferise informaţii preţioase – „I’m sorry for taking advantage of you” – cu „It’s ok, I don’t mind”. :)
Pe ultima sută de metri, voi încheia în glorie cu G, şoferul nostru de la Cagliari la Villasimius, care a rămas cu un mare regret că sunt deja fidanzata şi că nu mă mai pot lua cu un sard, făcându-ne în acelaşi timp să râdem până au început să ne doară burţile.
Şi cu şoferul de pe autobuzul local din Alghero, care a staţionat vreo 3 minute, cu lumea în el, ca să se convingă (pe hartă) care este cel mai apropiat punct în care ne poate duce pentru a ne fi uşor să găsim cazarea, căci eram ude-leoarcă şi în mijlocul unei ruperi de nori. Nu cred că mai trebuie să specific că nu a vrut să ne ia bani pe bilet.
Şi cu AM, proprietara ultimului B&B la care-am stat în această fabuloasă insulă, care iubea românii, pe care îi considera solari, şi care a revenit târziu în noapte ca să ne lase un coş plin cu merendine pentru dimineaţă, chiar dacă nu aveam mic dejun inclus.
Într-adevăr, oamenii buni se atrag. Şi binele atrage bine. Şi aşa ar trebui mereu să gândim dacă ne dorim să fim fericiţi şi împliniţi. Şi totuşi, nu mă aşteptam să găsesc atât de multă bunătate atât de la Vest.     

© Olivia-Petra Coman (text & fotografii)

Monday, 2 February 2015

Off the Grid… [fragment]



‘I’m not ruthless out there, but I get my waves and I don’t take them off anyone, there’s a big difference. Some of the longboarders and SUP guys need to reel it in a bit… nothing worse than greed.’
I can’t help but like his passion and non-conformist attitude towards riding waves. The conversation turns to life here in Cornwall. Turns out he and his French Canadian wife live here for the summers and spend their winters seeking waves around the world. Whilst here they live off grid with no electricity or running water, grow their own vegetables and keep chickens. Working in town on a small wage, they manage to save enough to fund their winter trips.
‘The few sacrifices we make give us the means to do what we do. People always wonder how we manage to go on trips for so long. I’m lucky because I was brought up with very little and I think it taught me from a young age the value of money and to appreciate the things I have. It all depends how much you want it. While people are sat in pubs every weekend or wasting their money on more fashion accessories they don’t need, I’m putting that money away so I can sit in the sun and surf pretty much every day of the winter.’
As travel stories to and fro between us I’m invited to check out their piece of land and have some breakfast. As this way of living has always interested me, I eagerly follow.
After a few miles of winding back country roads, we meander down a bumpy trail and pass through a farm gate. I’m assaulted by the smells of the great British countryside. We’re only a few miles from the tourist saturated coast but it’s like we’re in another world. I’m taken on a culinary tour of a huge greenhouse bursting at the seams with veg. The air is thick with the smell of herbs, and the bees are busy doing their work.
‘It’s a lot of hard work but helps me keep fit while there’s no swell. All organic, of course, no point using chemicals if you grow your own. We pretty much provide all our own salads and vegetables in a year. Picked when they’re optimum, straight to the pot. It’s extremely satisfying and saves us a lot of money.’
As we sit around a picnic table, I’m treated to a fresh omelette with salad and they tell me how easy the transition was giving up electricity and running water.
‘Don’t get me wrong, we still have our feet firmly planted in the real world. We have electricity from our leisure battery in the van if we need it, we just don’t have lights or a fridge. We get water from work or friends, we just don’t have running water from a tap. It really isn’t a hardship. We have a mobile phone, bottom of the range, of course (he states proudly) and a laptop at work. It’s incredibly liberating to free yourself of the television. We sit and talk, have campfires, listen to the radio and read more. You get time to discover who you are rather than switching off in front of the television. We’re a lot happier for it. People always tell us how bored they are but with all the surfing, gardening, walking, reading, swimming, fishing and chopping wood, there’s just no time for boredom.’
Intrigued by how these two manage to go away for so long I ask about how they support themselves.
Surfers on Farr Beach, Bettyhill | Scotland
‘Working in seasonal jobs and leaving frugally, but well, during the summer months means we get to live our dreams in the winter. Because of the nature of a seasonal job, it gives us the freedom we need, rather than a workplace or career that tries to trap us with a few weeks off a year and the promise of a great future with them. More money, more status, no thanks. We choose less responsibility, less money, and less possessions, and choose to live while we’re healthy and able to enjoy life. I’m not saying it’s the right or wrong way to live but it’s our way, and we’re happy. Consumerism just isn’t the way forward. People want it all and they want it now. We should want less and enjoy the simple pleasures all around us. As a society, we look but we don’t see anymore, everything is becoming too easily available for too little, and that in turn devalues it.’ …

(Steven Halpin, ‘Carve’ Surfing Magazine, Issue 152)


I never did this, but, hey, this is it – one of my favourite articles ever. It had a huge impact on me, because I believe and feel the same way: we never take the money or assets with us, all that’s going to be left are the experiences in our soul.

Monday, 26 January 2015

Romanian Snow Kayak [din perspectivă proprie]



O competiţie mult aşteptată: Romanian Snow Kayak 2015. De mine. Şi nu numai.
Recunosc că anul trecut am suferit aşa, un pic, că nu s-a mai putut organiza din lipsă de zăpadă. Însă ştiam că va renaşte, merita.
Aaah, şi înainte să mă apuc să vă istorisesc ce s-a întâmplat pe-acolo – pe lângă Voineasa, adică, la Transalpina Ski Resort –, trebuie să mai recunosc un lucru (şi poate încă unul, pe final): chiar dacă nu am toate ţiglele pe casă, am avut niscaiva emoţii, ca înainte de orice lucru nou pe care-l încerc, acei 5% despre care vorbeam aici. Şi mă tot gândeam ce-i mai periculos – saltul cu paraşuta din octombrie sau ce urma să fac acum. [Da, ştiu, compar şi compar şi nu mă mai opresc.]
~
Trezirea a fost cu noaptea-n cap şi, după cele 5 ore şi-un pic de somn, o sălăţică pe drum şi zăpada ce-am regăsit-o din belşug tot drumul înspre punctul de plecare, mă simţeam totuşi energizată.
Când am ajuns, era cam nebunie... fără locuri de parcare rămase, trebuind să parcăm pe coclauri; poliţişti care habar nu aveau că nu erau „doar pregătirile” în ziua respectivă, ci concursul în sine; eu – agitată că trebuia să ajungem şi să ne înscriem, că era târziu; caiacul lui Marcel nu aveam cum să-l urcăm cu telegondola, deci îl adusesem degeaba... Hmmm... şi cu toate acestea, când am ajuns, într-un final, la locul de înscriere, ne-am primit numerele, tricourile şi băuturile energizante, vibe-ul a început să se schimbe. Am savurat un vin fiert pe terasa après-ski-ului, în aşteptarea „şedinţei tehnice”, apoi a început, încetul cu încetul, să pună pe mine stăpânire o nonşalanţă ce mi-este atât de dragă şi cu care convieţuiesc tare bine...
Am urcat până la start, în urma celor 8 caiace trase de snowmobil, aşteptându-i pe primii 8 curajoşi să-şi dea drumul, în caiace, pe traseul special amenajat. Asta şi pentru că, din cele 5 domnişoare, până la urmă, niciuna nu s-a lăsat mai prejos şi a fost un concurs mixt, cu toţii pornind de la acelaşi punct din traseu. Urmau să fie doar întreceri tête-à-tête, doi câte doi, pierzătorul ieşind din competiţie şi câştigătorul – logic – mergând mai departe. Eram încă poate cu gândul la cum o să fie sau că trambulina pe care ar fi trebuit să se desfăşoare încă o probă de concurs zăcea îngropată în zăpadă şi nu mai putuse fi „salvată”, când... „Haideţi voi doi, că sunteţi mai micuţi...” „Ceee?” am reacţionat eu, aidoma momentului în care urma să-mi dau drumu’ în gol, de la 3000m. Hmmm, deci urmam să fiu şi eu, alături de Marcel, între primii 8 deschizători de competiţie. Mănuşile în mâini şi mâinile pe padelă, casca fixată pe cap... şi... gata! Îi dădusem drumu’. Mare mi-a fost mirarea să descopăr că senzaţia nu era într-atât de extremă pe cât crezusem (asta şi pentru că organizatorii încercaseră punerea la dispoziţie a unei piste cât mai sigure), că viteza pe care o prindeam nu era într-atât de mare pe cât o simt, de regulă, pe snowboard, că îmi plăcea la nebunie, că nu mă răsturnasem, că mă dădusem cu spatele o bună bucată, că ajunsesem la final şi că îl învinsesem pe Marcel, calificându-mă în turul II.
Nu îmi venea să cred. Tot drumul până la start nu mi-a venit să cred. În fapt, urcuşul ăla a fost cea mai grea parte. Sus a trebuit să aşteptăm mai mult, până se vor fi încheiat calificările din turul I. Era ceaţă, ce rareori se ridica, ningea cu fulgi care ni se izbeau de obraji şi era frig. Chiar şi pentru standardele mele. Dar, pe de altă parte, timp berechet ca să observ şi să cad un pic pe gânduri. Într-adevăr, din cauza unei curbe destul de tricky pe partea stângă, pe care nu aveai cum să o iei ca lumea dacă nu aveai experienţă, adversarul din dreapta ţi-o putea lua uşor înainte şi câştigătorul se cam putea decide după primii metri. Aşadar, am luat-o ca pe un semn bun când m-am aşezat într-un caiac albastru ca al meu BLU, pe dreapta, în luptă directă cu ultima femeie care mai rămăsese în concurs. A fost oare ghinion că ea a cerut un caiac mai mic şi a trebuit să ne îndepărtăm de start, urmând să concurăm mai târziu, eu cu plecare din stânga? Eu zic că aşa a fost scris. Şi, chiar dacă am condus pe prima porţiune, în curba de care mi-era teamă m-a depăşit şi, chiar dacă am recuperat pe parcurs, m-am dezechilibrat din nou la o curbă din partea inferioară a traseului şi am ajuns învârtindu-mă la start. Parcă nu mă mai opream şi ameţisem. Când, într-un final, m-am oprit, mi-am dat seama că niciuna dintre noi nu trecuse linia de sosire. De aceea ţipa toată lumea la noi. Eram amândouă blocate în zăpadă. Însă ea era mai aproape şi s-a dezmeticit prima.
~
Am continuat să urmărim concursul, pe ritm de trompete (nu aş fi crezut vreodată că imnul hip-hop care este „California Love” poate suna atât de bine la trompetă!), apoi pe o muzică ce rar mă surprinde atât de plăcut. Parcă mi-ar fi fost dedicată – rap şi hip-hop într-un amestec nebun. Era frumos, eram în largul meu şi ştiam că şi la tombolă, pe finalul concursului, voi fi câştigat un premiu măcar, la cât de norocoasă sunt şi am fost mereu. A câştigat şi Marcel şi, pe final, mi-am dat seama că se crease ceva frumos, fun şi deosebit, care parcă ne unise pe toţi cei ce participaserăm (şi cu sufletul) în ultimele ore la primul eveniment de acest fel din Ro.
Am râs, ne-am jucat, ne-am tachinat, ne-am apropiat. A meritat!       

P.S. Am zis că vă mai recunosc ceva: gravitaţia contează.


Cât despre cazările din zonă, am găsit una fantastică la Mălaia – Casa Altfel –, una dintre cele mai bune peste care am dat prin România, cu una dintre cele mai adorabile băi din câte-am întâlnit prin peregrinările mele prin lume. Iar proprietarii? Te fac să te simţi ca acasă. Şi nu este doar un fel de a spune, este realitatea.