Monday, 21 July 2014

5000 km+



A venit şi rândul ultimului articol de pe blog despre Iran, în limba română. Sunt aproape 3 luni de când m-am întors şi amintirile par atât de îndepărtate, surprizător. Însă atât de apropiate de inima mea.
Uneori, retrăiesc frânturi, revăd culori, şaluri, feţe, gesturi... şi mă bucur de aceste momente. Simt că probabil am rămas cumva acolo, aşa cum o fac atunci când încep să ţin la ceva şi îmi protejez sentimentele investite printr-o prezenţă invizibilă, dar ştiută.
Palangan, izolat & greu de atins
Am avut mari semne de întrebare legat de cum ne vom transporta în locaţiile împrăştiate sfidător pe harta pregătită cu grijă. Aveam un singur gând care mă alina, incursiunea în Georgia şi-n Armenia, ca un fel de iniţiere în Asia Centrală, care mi-a demonstrat că se poate şi că – deşi uşor să rămâi pe vreundeva fără un mijloc de transport către locaţia ta următoare – nu vei rămâne niciodată fără un acoperiş deasupra capului. Mai exact, mă bazam mult pe mărinimia oamenilor. Da, poate fi riscant când călătoreşti prin ţări care nu fac parte din destinaţiile comerciale ale momentului. Nu ai cum rezerva, nu ai cum te interesa, singura variantă este să te bazezi pe relatările celor care au parcurs trasee asemănătoare cu al tău. Te convingi de ritmul călătoriei tale şi de cât de uşor sau de greu va fi să îţi găseşti piesele basmului tău în bucăţele doar la faţa locului. Fiorii acestui joc de-a detectivii sunt unii dintre cei mai plăcuţi pe care i-am experimentat şi cred sincer că asta iubesc eu cel mai şi cel mai mult la călătorii, nu atât destinaţia, cât drumul.
Să trecem la subiect! Ce am folosit?
Yazd-Isfahan, cu autocarul
Autocare. În principal, VIP, pe la începutul călătoriei noastre. În fapt, agenţiile de transport cam biletele acestea se şi străduiesc să le vândă străinilor ce vizitează Iranul. Pe ce se bazează? Pe faptul că stai confortabil, cu picioarele ridicate şi cu spătarul lăsat, că ai aer condiţionat, că primeşti (şi ce mă mai bucuram, ca un copilaş, amintindu-mi întrucâtva de autocarele din Argentina unde se întâmpla acelaşi lucru!) un pacheţel cu biscuiţi, napolitane, suc neacidulat, că ai apă (rece!) la dispoziţie pe toată durata drumului. Probabil că toate acestea te ajută, în cazul unor călătorii de 576 km, cum a fost drumul dintre Shiraz şi Kerman, şi care a durat puţin peste 8 ore şi jumătate, iar preţul este unul infim, undeva pe la 29-30 lei. Însă, când nu ai de ales (iar eu chiar eram curioasă şi îmi doream să experimentez şi reversul medaliei), optezi pentru autocarele tradiţionale. Şi diferenţa nu este foarte mare, întrucât şi aici primeşti pacheţel (e drept, unul mai mic), însă curiozitatea de a-l desface şi de a descoperi ce conţine se situa în cazul meu la aceleaşi cote. Lăsând gluma la o parte, parcurgi aceleaşi distanţe în scaune totuşi comode şi în autocare totuşi curate (şoferii au mare grijă de ele) şi plăteşti un pic peste jumătate din preţul pe care l-ai plăti pentru VIP. Se găsesc pentru orice ore şi sigur, oricând te-ai duce la autogară, găseşti o soluţie pentru a te deplasa din punctul A în punctul B. 
Taxi shared. O mai veche cunoştinţă din Georgia şi Armenia, cu toate că mă aşteptam ca această metodă de deplasare să fie mai utilizată în Iran. Nu este, probabil pentru că sistemul de transport cu autocarul este într-atât de bine pus la punct. Cum se face? Te duci în pieţe/locuri cunoscute, în general mai la marginea localităţilor, de unde pleacă astfel de taxiuri. Găseşti un şofer, negociezi cu el, vezi dacă mai are doritori şi, în momentul în care taxiul se umple, aţi plecat. Iar costurile pe maşină se împart între toţi pasagerii. Mi-a plăcut din prima clipă să merg cu shared taxi pentru că, de obicei, este folosit doar de localnici şi ai ocazia, astfel, încă o dată, să îi studiezi şi înţelegi up close and personal. Să îţi faci prieteni, să înţelegi cultura poporului în mijlocul căruia te găseşti, să vezi cât sunt de vorbăreţi, săritori sau, din contră, nepăsători şi reţinuţi. Te poţi aştepta să plăteşti în jur de 15-25 lei pe un loc într-un astfel de taxi, în funcţie de distanţe. Nu primeşti pacheţel, însă în Iran sigur te vei delecta cu bunătăţi locale, prin mărinimia tovarăşilor de drum.
Shiraz-Persepolis, cu taxiul
Taxi. Vă mărturisesc, cu mâna pe inimă, că mă gândeam că voi merge mult mai mult pe jos în Iran. Realitatea a fost că nu cred că m-am plimbat mai mult cu taxiul în vreo altă ţară în care-am fost. Sunt rapide, curate, te deplasezi fără mari bătăi de cap într-o ţară cu oraşe şi distanţe imense. Cunoşti mulţi oameni, râzi de cele mai multe ori cu ei, mai sunt şi momente (foarte rare) când te enervezi un pic din cauza barierelor lingvistice şi culturale care vă blochează comunicarea, dar îţi revii repede. Pentru că este ca într-un carusel şi ca să te dai în el nu plăteşti decât vreo 3-4 lei/cursă, în general, şi pentru curse înspre autogări, care-s la ieşirile din oraş, în jur de 7-8 lei. Cel mai mult îmi amintesc că am plătit pentru o cursă internă 20 lei, în Sanandaj (Kurdistanul iranian) care a inclus drum de la hotel (situat undeva la marginea oraşului) în centru, la un birou de schimb valutar, drum înapoi la hotel, timp de aşteptare în care noi ne-am făcut checkout-ul, drum până la autogară şi 4 cutii de gem de morcovi, pe care mi le-am achiziţionat cu ajutorul şoferului (Marcel schimba ultimii noştri dolari şi euro) şi cu ajutorul antrenamentului de la „Mimă” şi prezenţei mele de spirit când am mimat un iepure ca cei 4 bărbaţi din magazin care mă priveau, curioşi şi dornici să mă ajute, să îmi dea la pachet gemul de morcovi pe care mi-l doream. Aţi pierdut autocarul sau ora la care acesta pleacă este prea târzie? Nicio problemă! Puneţi-vă pe negociat! Iranienii sunt tare întreprinzători. Şi celor care adoră negociatul (aidoma mie!) le va plăcea să ştie că şi-au aranjat un drum într-o localitate vecină, cum am mers noi de la Qom la Hamedan, 332 km, cu 120 lei/împreună. Vreţi şi mai departe? Se rezolvă! Negociaţi direct în maşină, cu şoferul, adăugaţi o anumită sumă (şi oricum veţi primi un discount pentru că sunteţi clienţi fideli şi pentru că, de regulă, iranienii pun mult suflet în ceea ce fac şi e o încântare să interacţionezi cu ei). Din nou, fără pacheţel :), dar cu multă bună dispoziţie, schimburi de idei, emoţii că rămâneţi fără benzină şi împărţire de apă şi mâncare, în spiritul bunătăţii şi ospitalităţii.
Primul meu pacheţel; Teheran-Isfahan, cu autocar VIP
 
O încântare este şi să călătoreşti prin Iran, nebăgând în seama stilul în care se conduce, viteza, maşinile nu tocmai noi. Zâmbesc încă, pe măsură ce tastez ultimele cuvinte ale acestei postări. Spre deosebire de Scoţia, Islanda sau Norvegia, unde am preferat de cele mai multe ori să mă deplasez pe jos şi unde chiar nu te atingi de preţurile practicate, Iranul îţi oferă o foarte mare flexibilitate, într-o ţară, care, contrar aşteptărilor, are una dintre cele mai bine puse la punct infrastructuri de transporturi dintre toate ţările pe care le-am explorat.  

Monday, 14 July 2014

The Magic of Abyaneh



I had been in Iran for 10 days. I was already mesmerised by what I had seen, done, and lived, yet I couldn’t say that I was completely in love. My heart was still in the ‘getting-to-know-each-other’ phase and was probably waiting for that spark that makes the difference between a regular relationship and a special one. And we, travellers, call it a ‘wow factor’.
Do you agree that your steps could somehow be guided into the right direction? At least from time to time, I feel that it’s true. Having read of this village while researching my trip into the Iranian Kurdistan and the elusive Palangan, having a carpet salesman stop me in Isfahan and tell me of this precise place, having our taxi driver in Kashan go on and on about it during our 10’ drive through the town. Definitely signs. But then, as a different driver speaking no English whatsoever showed up to our accommodation [a quite frequent luring policy in Iran] and in-between my outbursts of rage, the dazzling heat, and the delicious vegetarian meal I barely enjoyed, I thought to myself ‘Ah well, it isn’t meant to be’. The mysterious attraction of the cool mountain paradise we’d been promised was however still there. Lurking in our subconscious.

Reddish Abyaneh
‘Would you like a ride to Abyaneh, Ma’am?’ – wow! An English-speaking person! Yes, please! Of course, he was only the Marketing man and not our driver, but the young guy taking us in the end to the village (turned friend) did speak a little bit of English and, to our surprise, apart from the English-Persian guidebook we used every once in a while, we discovered quite a few resemblances between Persian and Romanian.
The cool of the mountains was already reinforcing its presence, harshly contrasting to the 40°C we’d left behind. All the way to our parking place, I felt a familiar closeness to the wow I had been eager to utter. My regained patience had suddenly turned into sharp curiosity, as the reddish walls of the houses started calling me.
We started to wander, promising to return in 2 hours. It was the first time I felt like this in nearly 3 years, since I had discovered the narrow paths of Cumalıkızık. It felt like rediscovering them under a different shade. Leaving aside the spaces and routes in and around the beautiful traditional dwellings, Abyaneh was lively, colourful, up-and-coming. Villagers were selling fruit, jams, biscuits, bread, jewellery, and clothing, all in an atemporal mixture. The sunset was fabulous and that radiant yet dim light would underline even more the contrast between my bright red outfit and the brickish background. It felt like being a teenager to discover something she really liked for the first time and not being sure whether to call it love or not. Leaving roots or taking the earth to plant them along has to mean something. I bought myself a beautiful long blouse with the help of a very nice lady, a visitor herself and speaking excellent English.
The incredible sunset light
Time had passed so quickly. However, it’s the brief yet intense moments in life we tend to remember. Like the old villager caressing his donkey near our parking place or the teacher we took down the mountains with us, to the joy of our driver. Or probably the tea we had at his sister’s place, in a very serene and familiar atmosphere, shortly after our return to Kashan. They all went down smoothly into my heart, along with the sip of the carrot juice served at ease. In love I was.  

Monday, 7 July 2014

Globul este rotund



...ca să citez o amică din Rusia. Asta-i replica ce am primit-o în momentul când i-am spus „Renata, dragă, sper să ne revedem într-o bună zi, în carne şi-n oase”.
Într-adevăr, în ultima jumătate de an, mi-am dat seama tot mai mult de efemeritatea tuturor aspectelor vieţii, de cât de puţin avem nevoie ca să supravieţuim şi de faptul că, la final, nu ducem nimic cu noi, în afara experienţelor ce ne-au modelat. Este frumos să dăm fiecărui om ce apare în viaţa noastră o şansă şi uneori sunt îndeajuns câteva ore ca omul respectiv să îţi intre în suflet pentru totdeauna; totodată însă, este sănătos să ştim să ne oprim şi să trecem peste când simţim că relaţia respectivă nu ar evolua peste o experienţă medie, când nu este chimie, când simţim că – deşi acel ceva e acolo – legătura nu este benefică pentru niciuna dintre părţi. Este înţelept să acceptăm toate lecţiile pe care viaţa ni le dă cu inima deschisă şi să luăm ce-i mai bun din ele. Poţi rămâne printre străini doar cu hainele de pe tine, poţi pierde la un moment dat toate mesajele (dragi ţie) de pe telefon, poţi să te întristrezi înăuntrul tău simţind că toate strădaniile tale sunt în van. Este doar o iluzie; în fapt, nu ai pierdut nimic. Tu eşti tot TU. Dorinţele puternice se împlinesc. Sentimentele rămân în noi. Bunurile materiale sunt doar accesorii, chiar dacă ne ataşăm de ele.
Suntem cu toţii călători. Prin viaţă. Asta este cert. Însă puţini ştiu să se bucure cu adevărat de acest statut. Dintre cei ce încearcă să experimenteze şi să se încarce cât mai mult cu tot ce are lumea asta minunată să ne ofere, sunt unii care o fac mai rar, o dată sau de două ori pe an, alţii care încearcă să-şi pună rucsacul în spinare oridecâteori se iveşte ocazia şi mai sunt aceia care trăiesc aşa – pe drum. O lună, două, un an, opt, o viaţă. Oricât de mult iubesc să călătoresc – şi nu este activitate pe care să o iubesc mai mult! – am stat de multe ori şi m-am gândit: „Aş putea oare face asta?”... Cât am fost în America de Sud în 2011, timp de o lună, nu m-am plictisit o clipă, ba chiar aş fi continuat. La fel şi în Scoţia, anul trecut, când mai vroiam... chiar şi după trei săptămâni. Nu plictiseala, oboseala şi rutina îmi ridică mie semne de întrebare. Nici măcar jobul sau şcoala, căci aş putea lucra şi învăţa de oriunde din lume şi e o libertate extraordinară pe care am câştigat-o.
Ci oamenii de care sunt legată şi pe care îi iubesc şi de care mi-ar fi teribil de dor. [Da, ştiu, cu mulţi mă văd foarte rar din cauza ritmului acestuia nebun în care trăim şi care-mi place, dar în anumite momente simţi măcar alinarea că sunteţi în acelaşi oraş, chiar dacă nu vă vedeţi. Experimentaţi aceeaşi lumină, aceleaşi ploi, aceleaşi pale de vânt.] Animăluţul meu drag pe care nu l-aş putea lua cu mine. [Deşi mă bate gândul ca într-o bună zi să îl duc înapoi, în Anzi.] Şi locurile dragi în care-am crescut, pentru că, aşa cum spunea Dorothy în „Vrăjitorul din Oz”, „There’s no place like home”. [Chestiile mărunte, cum ar fi un răsărit de soare peste Tâmpa, prima ninsoare trăită cu un om de zăpadă în părculeţul din spatele blocului sau o gustărică savurată pe fugă, între două traduceri şi soarele dulce al amiezii... toate acestea mi-ar lipsi probabil şi mai mult decât cred.]

Cazanele Dunării: un loc ce mă reîncarcă întotdeauna şi mereu
Mă cunosc. Mult prea bine. Am primit o propunere, pe care nu am apucat să o spun aproape nimănui, acum un an, de la Marcel. A fost aşa, într-o doară, dar a declanşat ceva în mine pentru că nu am încetat să mă gândesc la ea. Să plecăm în lume un an? Hmmm... De ce acum? Pentru că nu am încă responsabilităţi într-atât de mari şi copii, sunt încă tânără şi în putere. Încă pot trăi, simţi şi explora cu alt suflu şi cu altă forţă lumea. Va urma.