Friday, 26 September 2014

Relaţia mea cu Scoţia: it’s complicated



Sunt proaspăt revenită dintr-o nouă călătorie în Scoţia, o ţară unde am avut aproape numai experienţe frumoase, plăcute şi dătătoare de energie pozitivă (99%). Şi unde credeam că oamenii-s mult mai buni şi mai toleranţi decât în alte locuri colindate de mine, prin lume. Sunt, dar nu toţi. [Notă pentru sine: Nu există pădure fără uscături şi asta-i o lecţie pe care bine am învăţat-o, în ambele sensuri de mers, în acest an.]
De data aceasta, am revenit cu un gust amar. Ca şi cum aş fi plătit foarte mulţi bani pentru ceva şi chestia aia ar fi ajuns la mine în bucăţele. Poate că a existat şi o tensiune aferentă referendumului din 18 septembrie, nu contest (şi nu am simţit-o doar eu!), însă, după cum i-am spus şi bunului meu prieten australian, nu le voi căuta scuze. M-a durut, cu toate acestea, infinit de tare pentru că cele întâmplate se petreceau în ţara pe care am idolatrizat-o în ultimii 5 ani şi jumătate, căreia m-am dedicat şi pentru care simt atâtea. Am fost foarte îndrăgostită de Scoţia şi sunt un om deosebit de loial, însă prima parte a frazei, folosită ca explicaţie de nenumărate ori ca răspuns la întrebarea „Cum ai ajuns să studiezi la noi în ţară?”, ce-i drept, la prezent, nu mai rezonează cu sufletul meu. Am zis să stau, să cuget, să diger, să văd ce anume mi-a picat prost şi să remediez, să nu renunţ atât de uşor, însă nu mai am chef să mă zbat. Aşa că voi da frâu liber sentimentelor. Şi Scoţia, ca ţară, va fi mereu prima mea mare dragoste, însă asta nu înseamnă că nu voi mai iubi din nou vreo altă destinaţie, poate la o intensitate şi mai mare. Cu observaţia că am crescut şi nu mă voi mai lăsa păcălită să văd doar suprafaţa lucrurilor, voi plonja mai adânc şi tot mai adânc, să descopăr ce anume nu îmi pică bine la o ţară şi dacă pot trăi cu respectivele sentimente în suflet. Iranul, văzut la maturitatea emoţională a călătorului, l-am perceput şi mi l-am însuşit altfel, însă Scoţia, ca unul dintre primele locuri atinse, a fost păstrată în inima mea într-o bulă specială şi tratată ca un obiect fragil, ca imaginea-i să nu fie nicicând alterată. Cu mănuşi, se zice pe la noi. :D
Să termin aşadar cu bla-bla-urile astea siropoase şi să vă şi dau exemple concrete a ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată în Scoţia până acum. Poate unii le veţi considera fleacuri, poate alţii – puşi în situaţia noastră – nu ar mai fi călcat graniţele la nord de râul Tweed. Suntem cu toţii diferiţi în păreri şi foarte complecşi, iar implicarea – nu uitaţi – cântăreşte mult.
Nici nu ştiu cu ce să încep. O să încep cu sfârşitul. Cu felul în care în ultima noapte am dormit în câmp pentru că, după ce am căutat un camping în jurul Aberdeenului, şi am găsit – într-un final – semn către unul [zărit când goneam dinspre Inverness], am ajuns acolo şi... stupoare! Cu bariera pusă, wardenu’ [a.k.a. individu’ de se ocupă de camping] i-a vorbit foarte urât lui Marcel, că este prea târziu [era 22:30, sâmbătă seară (??)], că îi deranjăm pe restu’, că oricum nu-s alte campinguri pe rază de 25 de mile în partea aceea faţă de Aberdeen [deci, omu’ era conştient că nu aveam unde dormi şi totuşi nu s-a lăsat înduplecat, judecaţi şi voi], că THIS CONVERSATION ENDS HERE. La ce apucături de pitbull am în situaţii de genul ăsta, să zică mersi ’nea respectiv că a discutat cu Marcel, care, într-adevăr, este un domn. Că io îi ziceam cu siguranţă vreo două. Cam despre cum am ajuns noi de atâtea noi la camping la miezul nopţii prin Islanda şi Scoţia şi îi explicam un pic despre scopul unui camping, că omu’ nu părea în temă. Măcar i-am făcut un review „simpatic” şi sper să îl publice minunaţii de la Trip Advisor. Rezultă că am făcut cale întoarsă şi am căutat mult un câmp pe care să stăm. Era aiurea. A doua zi zburam la Belfast, nu aveam bagajele făcute, urma o noapte albă pe avion, după care ne reîntorceam, luni, direct la serviciu. După o serie de câteva minute de bocit [pot să fiu recunoscătoare, se pare că toate relaţiile mele anul ăsta se termină fără prea mari suferinţe din partea-mi] şi mâncat, ne-am pus la somn, conştienţi că eram chiar lângă aeroport. A doua zi de dimineaţă, ne-am trezit cu Poliţia pe cap [eu, una, la acel moment eram foarte sictirită, aşa că l-am lăsat pe Marcel să cuvânteze], care veniseră să ne roage să nu lăsăm gunoiul acolo [lăsasem pungile cu gunoi afară, peste noapte]. Ce să zic?! Fix noi urma să lăsăm cel mai mare gunoi... Pe când mâncam/făceam bagaje în câmp deschis, ne-am trezit şi cu proprietarul terenului respectiv, venit în recunoaştere, şi care era convins că avusesem o noapte grea, cu beţii crunte.
Întorcându-ne în timp, eram prin Inverness, mult schimbat şi devenit fiţos faţă de oraşul intim ce era în urmă cu 5 ani şi jumătate. În căutarea Bibliotecii, dăm peste o parcare gigantică. Marcel [deşi nu mi se părea o idee bună] îl întreabă pe individul care se ocupa de ea de Bibliotecă şi dacă există o parcare în faţă. El ne zice că nu [total neadevărat, după cum am constatat ulterior!] şi ne sugerează – ca cea mai bună soluţie – să parcăm acolo. În acelaşi timp, pe sensul celălalt, apare un domn între două vârste, întinzându-ne un tichet de parcare încă valabil. Şocul a fost însă că individul cu care discutam l-a repezit fără prea mare efort cu HE WON’T BE NEEDING THAT.
Cu o altă ocazie, ne găseam în Kirkwall, capitala Insulelor Orkney, în Centrul de Informare Turistică [a.k.a. Visit Scotland]. Mândrele de acolo, tare aranjate, dar un pic cam depăşite [aşa păreau, parol] de situaţie, ne ajutau cică să ajungem la Old Man of Hoy. Ţin minte şi acum felul răspicat în care ne-au zis – nu luaţi maşina, nu aveţi mult de mers şi oricum feribotul pentru maşini vă duce pe Hoy, în sudul insulei. PLEASE ALLOW 3 HOURS FOR THE TREK TO THE OLD MAN. Zis şi făcut. Petra rezervă feribotul pentru a doua zi la 16:50 (întoarcere pe mainland, ultimul check-in la ora 16:35), apoi face programare la o movilă neolitică ce nu se putea vizita altfel pentru ora 14:00 (cu prezenţă acolo de la 13:45), după ce, în prealabil, sunase la Orkney Ferries ca să se asigure că feribotul de marfă se reîntorcea de pe North Hoy în Stromness la 12:40. Strângem cortul, părăsim Kirkwall, ne îndreptăm spre Stromness... toate bune şi frumoase. A doua zi, dis de dimineaţă, strângem cortu’ şi fugim de mama focului cu butelcuţele cu porridge şi cu plăcinta cu vişine la feribot, ne îmbarcăm şi, o dată ajunşi pe North Hoy, pornim la pas. 4 ore [adică o oră în plus faţă de indicaţiile primite] erau, după părerea noastră, arhisuficiente. Parcurgem prima porţiune pe asfalt, apoi o luăm pe un traseu tare încâlcit şi plin de bog [mocirlă acoperită uneori de plante, în care te afunzi] şi, într-un final, după o oră şi aproape şi jumătate, ajungem în parcarea de la Rackwick. „De aici”, mă gândeam eu, „mai trebuie să avem cel mult un sfert de oră”. Problema era că nu se vedea apa, iar Old Man of Hoy tocmai acolo se găsea înfipt. La un moment dat, am ajuns, într-adevăr, la un panou. Pe care scria, ia ghiciţi ce: PLEASE ALLOW 3 HOURS FOR THE TREK TO THE OLD MAN OF HOY. Mi s-a oprit răsuflarea pentru o clipă, ştiam cât de mult îşi dorea Marcel să vadă respectiva stâncă şi mi s-a rupt inima. Am început să facem calcule ca nebunii şi nicicum nu reuşeam să ne încadrăm în timp. Aşa că am luat-o înapoi pe asfalt [măcar de bog scăpasem!], înjurându-le în gând pe tutele de la Centrul de Informare Turistică. Noroc că e tare frumoasă insula, cam ce am văzut noi cel mai spectaculos prin insulele de la sud şi vest ale mainland-ului Insulelor Orkney. Măcar atât. Şi 22 km de mers pe jos, înregistraţi pe respectiva zi. [Şi da, am făcut plângere la Centrul de Informare Turistică pentru informaţiile eronate.]
(Cu) Seabirds and seals pe Noss (Insulele Shetland)
Altă zi, alte două poveşti. Shetland – marele meu vis. Broch-ul de pe Mousa – atracţia principală a acestei călătorii în Scoţia, pentru mine. Problema: o singură barcă, foarte scumpă, de altfel (16 lire), care merge pe insulă 1 singură dată pe zi. Însă şi mersul ăsta depinde – câţi oameni sunt, cum se prezintă condiţiile meteo etc. Eu, înainte să plec şi pentru că am gândit foarte bine toată treaba, vorbesc cu ei şi îmi răspund că să nu îmi fac probleme, că circulă. Noul nostru prieten de pe Shetland, prieten cu colegii mei de şcoală, îmi dă e-mail cu o zi înainte [noroc că eram la unul din cele două campinguri unde aveam acces la net] şi-mi zice (îmi cunoştea intenţiile) că a vorbit la telefon cu cei cu barca de Mousa şi aceasta nu circulă a doua zi. Noroc cu el, că altfel mai plăteam şi transportul degeaba din Lerwick şi până la terminal. Şi încă o dată noroc cu el, pentru că tot am făcut ceva memorabil pe Shetland – am mers cu el şi cu barca lui până la Insula Noss unde am văzut peste 20000 de gâşte de mare. [Bineînţeles, cei cu Mousa Boat au primit o mică reclamaţie. Ce mi-a plăcut însă la ei a fost că am simţit că chiar le pare rău pentru că m-au dezinformat. I DO REMEMBER YOUR EMAIL JUST IN THE FIRST FEW DAYS OF ME TAKING OVER THE EMAILS FOR THE MOUSA BOAT AND HOW MUCH YOU WERE LOOKING FORWARD TO THE VISIT.]
A doua poveste cu Shetland este legată de drumul cu feribotul. Nu ne-am luat cabină, am zis că 7 ore cu siguranţă vom rezista [mai ales la cât circulasem cu feribotul anul trecut...]. Dar ştiam noi oare, în afara faptului că în cadrul personalului de la NorthLink Ferries era o harababură totală, că urma să înnoptăm într-un frigider? Vezi Doamne, doar spaţiile pentru care se plăteşte sunt încălzite... în rest, eşti lăsat să mori de frig. Nu îi pasă nimănui. Când Marcel s-a dus să îl întrebe pe un individ care-i cea mai călduroasă zonă de pe feribot, ăla i-a răspuns că THE CINEMA. Aşa că a trebuit să ne procurăm păturici, 2 lire bucata, şi să dormităm acolo. [Şi respectivii şi-au primit un review usturător pe Trip Advisor.]
Şi acum, ultima întâmplare combinată, care merită menţionată. Păţania cu maşina. Ajungem la Aberdeen [fără o rotiţă la troller, până la Belfast voi fi rămas oricum doar cu 2 rotiţe şi fără mâner], mergem la biroul de închirieri, ne găseşte duduia în sistem. Ne complimentează puţin, că vai!, ce preţ bun am găsit, apoi ne aruncă bomba: ştiţi, la preţul de 173.35 lire, se adaugă asigurarea, fără de care nu puteţi pleca şi care nici măcar nu este completă, ci doar în cuantum de 700 lire pagube. Să înnebunesc, nu alta. Totalul era de 352.73 lire, la care se adăugau şi 200 lire garanţie. Îmi venea să îi zic duduii „Coană, ăsta-i furt să nu specifici pe site preţul integral, cu tot cu asigurare”. Oricum, ne-am certat cu ei, iară am bocit [de fapt, ăsta a fost primul bocit] şi le-am făcut ulterior şi reclamaţie şi şefa minunatei ghiciţi ce mi-a răspuns?! Că îi pare aşa de rău şi că îmi oferă gratuitate pentru al doilea şofer pentru data viitoare când voi mai rezerva de la ei. Unde dai şi unde crapă.     
Între timp, o altă duduie, aceasta însă mult mai binevoitoare, slovacă, de la Europcar, în baza solidarităţii între noi, est-europenii, ne oferă un preţ mult mai bun, cu asigurare full, undeva pe la 310 lire [pentru 11 zile]. Plătim garanţia de 280 lire, tariful pe 4 zile şi o întindem [că deja pierdusem 2 ore pe-acolo]. Înţelegerea a fost că în Kirkwall [la fix 4 zile după] ori lăsăm maşina acolo, ori prelungim contractul – fuseserăm informaţi că Europcar avea 2 birouri acolo –. Noi, oameni de bună credinţă, ajungem în Kirkwall în ziua stabilită, cu vreo 5 ore înainte de ora-limită a predării maşinii. Localnicii habar nu aveau de vreun birou Europcar. Într-un final, cu chiu cu vai, îl găsim pe primul – cel central –. Marcel intră şi se întoarce rapid şi foarte îngrijorat: „Ăştia zic că nu putem prelungi aici, că ei sunt doar parteneri, şi că trebuie să ne ducem la cel mai apropiat birou oficial” – „Şi unde-i ăla?” – „În Inverness”. Buuuun. Începem şi dăm telefoane [eram pe roaming, a se consemna]. Am vorbit cu cel puţin 4 sau 5 oameni diferiţi, în medie, cam 15-20 minute pe apel, din diferite departamente – Customer Service, Reservations etc.. Cred că unul singur era native speaker. Cu restul de abia ne-am înţeles. S-a ajuns la chestii de dat în judecată/vreau să vorbesc cu superiorul tău, într-atât de limitaţi şi prost pregătiţi erau indivizii cu care ne-am ciondănit la telefon. Ca variante, puteam să dăm cu banu’. Unii ziceau că nu se poate rezolva nimic la telefon, că trebuie să mergem la Inverness. Alţii nici măcar habar nu aveau unde ne găseam sau că ultimul feribot spre mainland plecase de mult. Alţii susţineau sus şi tare că se poate face prelungirea [aaaah, am uitat să vă spun, nici să lăsăm maşina acolo nu puteam, că ăia, ca parteneri, nu vroiau să ne-o primească], însă doar biroul iniţial putea să facă asta. De la biroul iniţial, ni s-a spus că se poate prelungi, însă doar cu o zi. Cel mai tare a fost însă indianul care ne-a zis THE LADY WHO SENT YOU TO KIRKWALL MUST HAVE BEEN DRUNK. Mişto explicaţie de dat unui client, trebuie să recunoaştem. Eram deja la capătul puterilor şi începusem să ne certăm unul cu celălalt, când îi zic lui Marcel „Hai la aeroport, să vedem şi cu biroul de acolo cum stă treaba”. Mergem noi frumos la aeroport – merita încercat, nu? –, ăia – tot parteneri. [Toate astea-s cuprinse în reclamaţia pe care am adresat-o Europcar, by the way.] Parteneri – parteneri, da’ când tu, ca partener Europcar, mă vezi pe mine, client Europcar, în belele, pui mâna pe telefonul fix şi dai şi tu un telefon la biroul central, să te faci măcar că vrei să mă ajuţi. Nu îmi spui, în condiţiile în care mie-mi rămân ambele telefoane mobile fără baterie, THERE’S A PAY PHONE OVER THERE. Să mori tu. Într-o ultimă încercare de a salva situaţia, Marcel pune mâna pe telefonul lui şi mai sună o dată la Amend Reservations. Şi tot un est-european [zice el, după accent] îi rezolvă şi îi prelungeşte bookingu’ până pe 14 septembrie. Eram muţi. El săracu’ îl întreabă „Auziţi, da’ conversaţia aceasta este înregistrată?”. Şi omul îi spune că da şi îi promite că îi va trimite un e-mail de confirmare. No, cum aţi văzut voi e-mailul ’cela, aşa l-am văzut şi eu. Adică, nici până în ziua de azi, el nu a ajuns. Aşa că noi, toată ziua următoare [că nici nu am avut semnal] ne-am perpelit dacă suntem sau nu ok, dacă e dată furată maşina sau nu... bine, dacă ne-ar fi plăcut mai mult Insulele Orkney, ar fi fost ca şi în relaţiile umane, am fi uitat de vechea flacără ce ne-a lăsat cu buza umflată şi ne-am fi bucurat de noua achiziţie. Dar nu a fost aşa. Din Shetland, parcă-parcă am mai reuşit să ne mai revenim. Până am ajuns însă în Inverness şi ne-a lovit o altă veste – care-i o altă poveste, legată tot de maşină, şi despre care nu mă voi mai lungi aici. Cert este că nu m-am mai putut vedea cu colegii mei de la primul Master în Edinburgh, trebuind să gonim într-un suflet la Aberdeen, cu o zi mai devreme. Unde, la acelaşi birou buclucaş, Marcel a fost salutat cu AAAH, YOU’RE BACK, fără niciun fel de probleme semnalate în sistem [adică, ne făcuserăm probleme degeaba din cauza unei adunături de proşti], iar, când Marcel a vrut să plătească, i s-a spus IT HAS ALREADY BEEN PAID. Perplecşi. Ăsta-i cuvântul şi aşa eram.
Concluzii şi Notă – Bineînţeles că zilele ne-au fost pline şi de fapte bune, oameni deosebiţi, care ne-au ajutat mult, însă nu despre asta este vorba în acest articol, scris în tonul miştocaro-„haz de necaz” tocmai ca să îndulcească nişte experienţe mult prea amare.
- Maşini de închiriat în călătorii? Eu pe la companii „de renume” cu siguranţă că nu mai calc. Am luat de la companii mici în Islanda şi în Cipru şi a fost bine, fără garanţii, scandaluri, lacrimi şi cost suplimentar berechet.
- Pentru când voi mai merge în Shetland, voi rezerva un bilet de avion.
- Oriunde mă voi mai găsi în călătoriile mele, voi întreba de 3 ori înainte de a avea încredere în cineva. E valabil şi pentru informaţiile solicitate online.
- Recunosc, mă simt dezamăgită pentru rezultatul referendumului, simt, aşa, că scoţienii au avut o şansă ca lucrurile să meargă mai bine [de data asta, chiar am perceput o schimbare în rău în raportul venituri/cheltuieli pentru Marea Britanie] şi s-au temut, poate, unii. Alţii au judecat cu capul, şi nu cu inima. Şi alţii chiar cred în această uniune cu Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord, de pe urma căreia nu au, din păcate, prea multe beneficii. Am prieteni în ambele tabere şi nu îi judec. A fost alegerea lor şi le-o respect.
- După toată nebunia [Iată că se poate să ai aventuri şi într-o ţară atât de bine pusă la punct ca Scoţia! Se pare că şi unde-s mult prea aranjate toate, nu poţi coti la stânga sau la dreapta din cauza unor reguli care se bat cap în cap.], este bine în Românica noastră. Şi, pentru cine nu mă crede, îl/o provoc să umble prin lume şi să se convingă.
- Şi să nu uităm, avem un Loc I vacant, care-şi aşteaptă ţara ocupantă.

Thursday, 18 September 2014

Our bellowing of the stags in numbers




1:         weekend, the last one of August

2:         cars, a gas station in Braşov as their meeting point

3:         hours spent in the park &
            deer friends welcoming and bidding us farewell

4:      meals served altogether – 1 breakfast @Villa Honor, 2 lunches @Pethő Étterem & @Villa Honor, 1 dinner @Villa Honor

5:         people in the car taking a wrong turn -> Zetea Dam

6:         o’clock – our start time for exploring Ivo Wildlife Park           

7:         EUR – the regular price/pp for visiting Ivo Wildlife Park

8:         the recommended wake-up time for myself

9:         glasses of rosé lying on the terrace table

10:       friends in
            beds having
            homemade chocolates cooked with love

more than
a dozen          animals spotted

numerous      beers drunk (1+1+1+1+…+n)

= A COLOURFUL AND FUN EXPERIENCE

N.B. Although the place is as amazing in location, design, and cleanliness as I remembered, I felt a bit of corner-cutting at Villa Honor, especially in relation to the food and to the portions served. Hope it goes back to the way that it was in the beginning

Cut the noise, guys! :) We're here for the animals.