View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Monday, 31 August 2015

Project DeltaKayaking2015



It’s been a full and crazy summer, that’s for sure. Actually, I could barely find the time to write this article – delayed too much, anyway. 3 months. Of heat, happiness, and many-many projects... some of them still under construction. It is nice, however, to recall one of my most rewarding trips ever.

Day 1
On a late-May Saturday morning [we decided for an early wake up rather than for a sleepover somewhere in between Braşov and Tulcea], we grabbed our equipment [pretty much the same as during last year’s trip into the Delta], loaded our kayaks, and were off via Buzău.
Marcel and I had decided to paddle the first 5-10 km towards Lejai Lake (to be reached on Day 2, after the remaining 10-15 km), leave the kayaks ashore and approach the lake by foot, hoping to see pelicans, which was actually the ultimate goal. Then, try to return by paddling 5-10 km and camp, by leaving the last 10-15 km to Dunavăţu de Jos for the last day, with a late lunch and the road back to Braşov.
However, plans change. Well, not in the beginning. We crossed by ferry from Brăila [managed to find out that the ferries run round the clock; it’s every hour from 10pm to 6am and it costs 42.50 lei for 2 people and a car, though]. We stopped in Tulcea, at Hotel Delta, to get our permits for the Danube Delta. There is a device issuing them in the hotel lobby; we paid 15 lei for a 1-week regular permit, while permits for students are free of charge, but still have to be printed out and available for control at all times. [It was funny, because I managed to get them really wet, alongside my mobile phone and the adjacent SIM card, so I spent some precious hours hanging them in the tent and praying that they’d dry.]
As my attempt to settle my sweet-spot search abruptly ended when I found out that the frozen yoghurt place in Tulcea had closed, we drove all the way to Dunavăţu de Jos, where the official road ended, and had a tasty late lunch/early dinner at a very nice guesthouse with an inviting pool – Pensiunea Peştişorul.    
It was time to head to the pier, park the car there, pack our kayaks, and start paddling. We never got too far. Why? Because there were plenty of tourists not even minding us, which felt rude. I mean, I know that it may be fun for you to drive your rental boat like a lunatic, but I’m in a small boat trying to cover certain distances, not stop minute after minute to surf your waves.
In the end, as it was close to sunset, we stopped and camped on a higher shore, overlooking a small lake inhabited – amongst others – by a couple of pelicans: the evening’s high note. Clearly not thrilled by the area or by the scenery, optimism didn’t accompany me to sleep. I couldn’t put my eyes together. Fireworks, cattle roaming around our tent, plus some low temperatures prevented me from getting rest.

Day 2
I woke up a bit sad, but immediately had a change in spirits when Marcel asked me – ‘What do you think? Shall we head back? And go to...?’ ‘Parcheş?’ I added. Last year’s idyllic spot. Hell, yeah!
We were off in no time after exploring the small pelican lake and getting mud all over us because of the low water level.
We had a nice lunch in Tulcea, at Hotel Insula. The heat was something hard to digest and – tired as we were – drove towards Şomova and stopped on a hill to sleep, in the shadow of an old oak. I felt my childhood reloading and the sensation was deeply fulfilling.
So was the one I felt when reaching Parcheş – the orange light was still there, no one had stolen it. There was also a ground squirrel welcoming us, it had to be a good sign! We drove down the steep road until we reached the water. There was no other human soul in sight; we unloaded the kayaks and head off to explore those known places. Feelings intensified gradually, fairy tale-style. Herons first, then egrets, then a big otter, then tens of cormorants, then pelicans. As I stood 10 meters – maybe – away from them, I realised how lucky I actually was and started crying big tears of joy.

We watched the sun set from our kayaks, then returned to shore. The water level was high, so the stretch of land used by us to camp a year before was flooded. As camping under the stars was no longer an option, we slept in the car, at the end of one of the most beautiful days I’ve ever had travelling!


Day 3
We started paddling really early to feel the morning energy of the animals. We did! Common terns, cormorants, herons, and even a flock of mighty pelicans flying over our heads made our day. A.k.a. Bliss.

Sadly, the fast-rising temperatures and the perspective of the long-way ahead made us pack everything and head home, happy and charged, promising myself to return, especially to Parcheş and the Măcin area, which doesn’t cease to fascinate me year after year and trip after trip. I shouldn’t forget to tell you that I saw pelicans here one more time. Mission accomplished.

Monday, 24 August 2015

Una, tot turcoaz de frumoasă.



Acum două săptămâni, când v-am povestit despre atmosfera de pe Tara, mă hotărâsem ca şi restul de aventuri pe apă, în Bosnia, să fie tot în română. Consider că merită cântată, lăudată şi răspândită frumuseţea acestor locuri şi în dulcea noastră limbă.
Destul cu aspectele romantice! Să trecem la acţiune!
Era a cincea oară când eram în zona aceasta din Bosnia, aproape de graniţa cu Croaţia, şi a cincea oară când mă dădeam pe acest râu. De fapt, aici îşi găsesc rădăcinile pasiunea mea pentru sporturi acvatice extreme şi pentru ape repezi. Pot, astfel, spune că totul a început aici. Trebuie însă luat în considerare faptul că nimic nu începe ca la carte fără un mic dejun bosniac copios.
La start
Una este apa în cauză şi se spune că este cel mai curat râu din Europa. Multe s-au schimbat de când am fost prima oară aici – acum sunt mai multe facilităţi, zona dimprejur a devenit parc naţional (deci plăteşti şi intrarea în parc dacă vrei să te dai), probabil că toate au devenit o idee mai comerciale, cu iz de Bosnia însă încă păstrat, ceea ce le face plăcute, nu incredibil de plicticoase pentru cei ce caută poteci mai puţin umblate. Ea însă nu s-a schimbat – este tot turcoaz. Mai închis după ploi sau în timpul lor şi incredibil de strălucitoare când o bate soarele. Pe traseul cel mai spectaculos, Štrbački buk – Lohovo (15 km), nici nu ai nevoie de apă. Poţi bea direct din ea, într-atât este de limpede. Are porţiuni şi de 4+; după cascada cea mare (Štrbački), pe care unii dintre skipperi o coboară vertical în toţi cei 24m ai săi şi care este şi cascada mea preferată, traseul începe zvâcnind cu o cascadă mai mică, a cărei înălţime poate varia, de la 6 la 3m în sezonul practicabil. Noi am avut-o cam de 3-3.5m anul acesta, volumul apei fiind foarte mare. Ne delectăm apoi cu o succesiune de cascade mai mici şi urmează repezişuri interesante, spumă multă şi, da, trebuie să te cam ţii bine de sforile bărcii. Cu prima porţiune trecută, care anul acesta pot spune cu mâna pe inimă că a fost cea mai „adrenalinică” aventură pentru mine, ne putem relaxa, sta la o vorbă cu cei doi tovarăşi de echipă – un austriac şi un german –, dar şi cu skipperul învăţăcel pe care-l luaserăm cu noi în barcă, urmări unduirile plantelor subacvatice, asculta ţipetele raţelor sălbatice, totul în oglindirea pădurii şi cerului care acum se umplea de nori. Nicio problemă! Cu o oprire parcă la secundă calculată, stăm la o Preminger, berea mea străină preferată, şi ne încălzim lângă un foc şi sub un copac. Şi pornim din nou la drum sub soarele care acum devine dintr-o dată nemilos şi ne arde feţele. Finalul vine şi el, cu o ultimă cascadă spectaculoasă, precedată de un sifon, acum astupat, în care şi-au pierdut viaţa mai mulţi caiacişti.
Relaxare... tot pe Una
Ne schimbăm, fericiţi că am finalizat şi de această dată traseul cu bine, apoi plecăm spre o altă masă copioasă. Şi, pentru că ne găsim într-o zonă încărcată de istorie, cu cetăţi de piatră pe coame de deal, refacem traseul spre una din ele, Ostrovica. Ne încarcă sufletele o mireasmă de fân proaspăt cosit şi, când ajungem în vârf şi văd Kulen Vakuful cufundat în lumina apusului, inima mea este cuprinsă de un fior: îmi amintesc cea mai frumoasă călătorie în Bosnia pe care am avut-o, în 2011, văd parcă înainte-mi fluturând fusta vaporoasă a unei alte mari îndrăgostite de Bosnia şi zâmbesc, mulţumind destinului că m-a adus din nou aici.
Dinspre Ostrovica
Pentru că, deşi nu la fel fără prietenul meu cel mai bun din Bosnia ca skipper, fără o ospitalitate care de această dată mi-a părut întrucâtva umbrită poate de o experienţă extraordinară din toate punctele de vedere petrecută mai la sud şi mai la începutul călătoriei, fără vremea care parcă niciodată nu a fost mai strălucitoare ca în iunie 2011, Una tot rămâne râul meu preferat.