Tuesday, 19 May 2015

Apa, cât de tulbure, tot stinge focul.



Am zâmbit ieri când, la un moment dat, tatăl meu mi-a spus „Vezi că nu o să îţi recuperezi banii de la şcoala de şoferi [motor – n.m.]”, iar eu i-am replicat „Ei, nu! O să fac scandal! Cu asta mă ocup în ultimul timp”...
Post-rafting
Fug de momentele astea cât de mult pot, însă unele din întâmplările prin care am trecut în viaţa mea sunt atât de pline de indolenţă din partea celor care sunt atât de lăudaţi în stânga şi-n dreapta că ar fi extraordinari [cum a fost şi cazul fostului meu instructor de motor, Florin Enăchescu, de la ultra-comunista şi puţin prietenoasa şcoală GEO, care nici după ce l-am contactat de trei ori ca să începem cursurile nu a catadicsit să îmi dea şi mie o oră la care să ne vedem, deşi aveam pretestarea luată şi şcoala plătită integral], încât e bine să îşi mai dea seama şi ei de nişte lucruri. Şi cei care se simt nedreptăţiţi, oricât de silă le-ar fi de conflicte, să tragă un semnal de alarmă pentru ca alţii să nu păţească la fel. În unire stă puterea! Cu cât noi, românii, ne vom dezvăţa din ce în ce mai mult să plecăm capul înaintea aspectelor care nu ne convin, cu atât mai demni vom fi şi cu atât mai trataţi cu respect. Ca un fel de preambul la povestea ce va urma şi care s-ar fi putut termina foarte prost, oamenii ar trebui să încerce să înveţe că nu toţi din jur reacţionează la fel, tăcerea unora neînsemnând neapărat că le-a făcut plăcere o anumită activitate, că au fost mulţumiţi de un anumit serviciu, că s-ar mai întoarce la voi. Cu asta se mint şi se hrănesc doar cei al căror orgoliu le întunecă judecata.
Bun. Mi-am spus o parte din ofuri, acum urmează acţiunea. Eu şi cu Marcel aveam nişte vouchere de rafting pe Jiu [o să mă simt toată viaţa mea vinovată că i-am băgat şi pe prietenii noştri – Andra, Claudiu şi Iulia – în asta] la Transilvania Adventure şi am zis să le folosim. Proprietarul, Sorin Sanda, ar fi vrut 6 oameni în barcă, însă ne-a primit şi 5. Am ales să ne cazăm la cabana lui, unde am ajuns destul de târziu, însă încărcaţi pozitiv după drumul de la Braşov, vizita la interesantul Muzeu al Aurului de la Brad [program: 9-17 (ma-du); bilet: 15 lei(adulţi), 10 lei(studenţi), 5 lei(copii)], pe care vi-l recomand, o masă cu privelişte la Deva şi o panoramă plină de pufarine verzi [a.k.a. dealurile cu iz dacic din jur, care unduiau perfect cu restul peisajului]. La sosirea la cabană, am avut ceva discuţii cu Sorin, în care eu ştiam ce spun şi tratam cu seriozitate râul, însă el ne-a tot spus că e mică apa, grad 2... În mintea mea, se băteau cap în cap nişte chestii... când ştiam clar că, în funcţie de debit, are şi porţiuni de 4+. Am lăsat-o aşa. După ce ne-am preparat ceva rapid de mâncare [aveam bucătăria cabanei la dispoziţie], ne-am pus să dormim. A doua zi, duş, mic dejun. Era cam înnorat şi picura pe alocuri, însă nu ne păsa. Vroiam de mult să mergem pe Jiu, a mai fost o dată prin septembrie 2012 când aveam făcută rezervarea, însă totul a căzut pentru că debitul apei pe alocuri era aşa de mic încât ar fi trebuit să tragem/împingem noi barca.
Ajungem la locul de echipare. Pe când lumea se schimba, observ o barcă destul de mare. Îl întreb pe cel care o umfla şi îmi spune că am dreptate, că şi el ştie că o să fim doar noi în barcă. Eu am o chestie – în primul rând, vreau să TRĂIESC experienţa cu oamenii care-mi sunt dragi, pe care îi cunosc şi le cunosc reacţiile, apoi nu îmi place să mă dau pe râu în bărci mari (ultima oară când m-am dat cu o barcă mare fusese în 2011), pe care le direcţionezi greu şi în care te simţi ca în cutia cu sardine – cam înghesuit. Iulia îmi povestise pe drum despre o conversaţie telefonică pe care o auzise între Sorin şi un prieten şi în care Sorin făcea presiuni să vină şi respectivul(respectivii) pe Jiu. M-am dus la Sorin şi i-am spus părerea mea, cât de frumos am putut, deşi deja fierbeam, că noi nu agreăm persoane străine în barcă şi că ar fi fost potrivit ca măcar să ne anunţe. El a reacţionat prost. Nu i-a convenit că am avut tupeul să îi fac observaţie, cu toate că eram clientul lui şi mă simţeam îndreptăţită să o fac, şi a început cu pretextele, pe care i le demontam, rând pe rând, de aceea au ajuns să fie mai multe... că noi suntem 3 femei şi că ce să facă cu noi pe Jiu [deşi dintre prietenii lui, una dintre persoane era femeie şi ea, împreună cu un alt tip nu mai practicaseră niciodată rafting]... că barca este mare şi că avea nevoie de masă mai mare pe râu, că este tehnic şi greu [în contradicţie cu ce ne spusese cu o seară înainte]... că sunt prietenii lui şi că le promisese de mult o coborâre pe Jiu. Mă aprind foarte repede, mai ales când simt prefăcătorie, minciună sau nedreptate. Şi, în momentul acela, în afara faptului că îmi venea cel puţin să îl bag undeva, îmi venea să îi şi spun „Ia du-te tu singur cu ei pe Jiu, noi ne retragem!”... mai ales că şi prietenele mele îi spuseseră deja că nu procedase corect cu noi. Însă am zis că eram acolo şi era departe de Braşov etc. etc.
Aşadar, am mai făcut vreo 7-8 km şi am ajuns la punctul de plecare [noi ne aleseserăm porţiunea cea mai grea a Jiului]. Ne-a făcut un instructaj mult prea scurt, pe durata căruia, scârbită cum eram de toată situaţia deja, m-am uitat tot timpul într-o parte ca să-l sfidez. Mi-a şi spus ulterior că a observat atitudinea mea, că îl afectase şi că uitase să îşi ia vesta de siguranţă pe el (!!). Începem să ne dăm. La primul repeziş, Sorin şi cu unul dintre băieţii noi cad în apă. Îi recuperăm şi mergem mai departe. Al doilea repeziş îl trecem cu bine. La al treilea, chiar dacă am aflat ulterior că poziţia corectă în care trebuia să intrăm era pe lateral, mi-am dat seama din cum se vâslea că eram prost. Eu eram pe stânga, iar pe dreapta [cred că luaserăm şi noi mult prea light situaţia, nu zic nu; eu, una, eram în modul „comod”, fără implicare] erau cei doi începători, care nu ştiau să vâslească, ea mai mult încurcând-o pe Iulia, şi cam un singur om care îşi dădea interesul. Aşa, şi mai era un ditamai paru’ înfipt în stâncă [voi reveni spre final ca să vă explic]. Era clar că o să ne lovim, însă parcă nu îmi venea să cred că ne vom şi răsturna. Eu am rămas în barcă, mai căzusem o singură dată-n Islanda, când am stat în faţă şi volumul de apă era atât de mare încât doar când am văzut bulele, mi-am dat seama că sunt dedesubt. Fără probleme, atunci, mi-am păstrat calmul, am luat poziţia de siguranţă şi am fost pescuită de un caiacist [erau mai mulţi cu noi, ca suport] şi ajutată să revin în barcă. Acum însă simţeam [şi simţisem cu vreo două zile înainte] că lucrurile aveau să ia o întorsătură greşită. Cu toate astea, am rămas în barcă până aproape când ea s-a înclinat la 90 de grade, privindu-i stupefiată pe cei de pe partea dreaptă care se duceau în jos. Nu îmi amintesc absolut tot ce s-a întâmplat, pentru că niciodată nu mi-a fost mai frică sau m-am simţit mai aproape de moarte. Eu sunt cam prostuţă cu respiratul sub apă, adică deschid gura. Însă, de data aceasta, când am deschis ochii şi am văzut că, încercând să ies, eram foarte adânc, cu 3 perechi de picioare agitându-se nervoase deasupră-mi, mi-am spus: „Petra, ori îţi păstrezi calmul, ori te îneci”. Am trecut pe dedesubtul lor şi am ajuns şi mai prost: sub barcă. Care are câteva zeci de kg şi care mă lovea peste cap şi mă băga la fund. Aşa că m-am mai scufundat o dată – instinctul ăsta de supravieţuire este ceva fantastic! – şi am ieşit lângă peretele defileului. Pietrele erau foarte alunecoase şi cu toate astea, m-am prins zdravăn de una ca să am un pic de timp să mă dezmeticesc şi am dat drumul funiei laterale a bărcii, de care mă prinsesem chiar după ce ieşisem de dedesubt. Am văzut-o pe Iulia lângă mine, ne-am privit cu ochi mari, care au spus multe, şi apoi barca a început să ne izbească violent capetele de stâncă. Ulterior, am înţeles că Marcel a tras de barcă şi aşa am scăpat şi, ţinându-ne de pietre, am reuşit să ajungem pe un petec de pământ unde erau cei trei prieteni ai lui Sorin, speriaţi – cu toţii, în fapt, tremuram. Andra era foarte speriată şi făcuse un atac de panică, pe care mă simt şi mă voi simţi mereu vinovată că l-am ignorat, pentru că eu am văzut-o pe uscat, nedându-mi seama niciun moment că poziţia ei este una cât se poate de instabilă. Marcel strângea pagăile din râu. Şi barca o luase pe Jiu în jos. De ea se ţinea un om. M-am gândit instantaneu că este Sorin şi i-am întrebat pe ceilalţi unde este Claudiu, uitându-mă speriată în spatele stâncii de după care veniserăm. Am început să îl strigăm cu toţii, însă, când a apărut Sorin, care se urcase pe stâncă [nu am înţeles nici acum de ce], am realizat că cel care era prins de barcă era Claudiu. Sorin a înotat pe malul celălalt, iar noi am continuat pe jos, urcând şi coborând malul, nu foarte confortabil în papuci de apă care-ţi alunecă, însă ajutaţi de ambii băieţi noi, până când am ajuns la un perete de care nu puteam trece. Unul dintre prietenii lui Sorin a spus clar că el nu se mai urcă cu el în barcă şi la fel am spus şi eu. Pe malul celălalt stăteau Sorin, Claudiu şi barca. Noi mai aveam câteva pagăi, insuficiente pentru toţi 9. Prietenii lui Sorin au plecat, spunând că ne lasă pe noi să ne dăm şi că nu le mai trebuie rafting.
Ce idei avea Sorin? Să ne arunce o funie de recuperare în apă şi să încercăm să o prindem noi, fetele, ca să trecem pe partea cealaltă a apei. La ce forţă aveam noi, faţă de curent, cred că ne-am fi dus ca popicele în josul apei. Am refuzat, eu chiar am urlat la el să ne lase în pace să ne gândim la o soluţie. După o încercare nereuşită de a-i arunca lui Sorin o pagaie, timp în care Claudiu ţinea barca prin susţinerea de un copac şi pe Sorin prins de sacul de recuperare între picioare, Marcel s-a dus după caiacul lui. Am înţeles că a fost oprit de multă lume pe drum – ca să vă susţin un punct de vedere pe care-l am şi-l subliniez dintotdeauna, că şi noi, românii, avem suflet – ca să fie ajutat. Noroc că padela mea era şi ea fixată pe barele de suport, căci a lui era în portbagaj şi nu aveam cheia de la maşină. Pe când eu şi cu Andra ne chinuiam în papuceii noştri de apă să urcăm grohotişul şi să ajungem la drum, fără sorţi de izbândă, cu toate că ea se pricepe mult mai mult la escaladă decât mine, mi-am dat seama că ajunsesem să mă folosesc de toate skill­-urile pe care le acumulasem de-a lungul anilor şi tot era în van. Şi atunci, când eram din nou în coborâre, l-am auzit pe Marcel venind. Am prins padela căreia îi dăduse drumul în vale, apoi l-am văzut calm, urcându-se în caiac şi trecând trei pagăi pe partea opusă. Apoi, au vâslit împotriva curentului şi au venit cu barca să ne recupereze. Deşi foarte reticente în a continua traseul cu Sorin, nu prea aveam de ales, şi ne-am urcat în barcă, terminând fără incidente.
M-am simţit extraordinar când am ieşit din apă şi, printre puţinele dăţi când călătoresc sau practic sporturi extreme, mi-am dorit să fiu acasă. Ne dăm oare seama de ce mare minune este viaţa asta, de cât de recunoscători ar trebui să ne simţim că o avem şi că suntem liberi să ne-o trăim? Poate doar când suntem pe punctul de a ne-o pierde.
Am aşteptat puţin (Marcel se dusese să recupereze caiacul lăsat în locul salvării) şi am discutat cu patos poveştile noastre legate de evenimentul nostru. Apoi, într-un final, am ajuns la cabană, ca să ne schimbăm şi să luăm bagajele. Eram calmă, nu vroiam să mă mai cert sau să mă mai războiesc cu nimeni. Îmi stătea gândul doar la plecatul înspre casă. Când colo, suntem întâmpinaţi de Sorin cu atât de multă prefăcătorie, parcă numai să ne intre în graţii şi să nu comentăm nimic, dar fără gram de empatie cu privire la cum ne-am simţit, dacă suntem sau nu speriaţi, măcar să recunoască şi el un pic că nu a avut situaţia sub control, că s-a panicat şi el şi că îi pare rău că ne-a lăsat baltă. Ce a făcut el, în schimb? A început să ne arate fotografiile trase întâmplător (el credea că filma) pe durata accidentului, fără a trece de momentul în care începuse să se urce pe stâncă. Pe sistemul „ce proşti sunteţi, din cauză că nu aţi tras ne-am răsturnat”! De par, deşi pe barcă fusese auzit spunând că el l-a pus acolo, acum o dădea întoarsă, deşi parul era perfect înfipt acolo, nu ştiu dacă apa ar fi putut-o face. Şi parul în sine fusese cel care ne răsturnase şi care se şi rupsese la forţa impactului. Cert este că, simţindu-mă atacată, desconsiderată şi luată peste picior de către el în mai multe rânduri pe durata zilei, am explodat. Atunci chiar m-am enervat şi am început să ne certăm serios cu el, eu şi cu Iulia. Ea i-a spus că nu s-ar mai fi putut simţi în siguranţă în barcă cu el, eu am susţinut-o. El a făcut ochii mari, erau ai unui om care are o părere mult prea bună despre el, şi care în momentul respectiv era nejustificată înaintea noastră. I-am spus că ne minţise despre nivelul apei. El a replicat că se temea să nu fi plecat în momentul în care am fi auzit că era greu (??). Că el se uită la clienţii lui şi că, pe baza sexului şi a felului în care arată, îşi dă seama dacă pot vâsli sau nu (??). Că el ţine să mă asigure că de la prietenii lui nu a luat niciun ban pentru tură. I-am spus răspicat şi alea au fost ultimele chestii pe care i le-am adresat—„Sorin, ştii ce? Tu ştii Jiul şi îl ştii pe de rost, însă nu ştiu dacă pe un alt râu te-ai putea descurca.”; răspunsul lui—că sunt femeie şi că vâslesc prost. Poate că ar fi trebuit să îl întreb dacă discut cu el sau cu orgoliul lui.
Mă consider începătoare la caiac şi intermediar 1 la rafting. Însă am dorinţa, dedicarea şi capacităţile să îmi îmbunătăţesc stilul. Eu admir oamenii care-s OAMENI, în primul rând. Şi aceştia nu sunt prefăcuţi, nu se poartă cu mănuşi, nu calcă în picioare visurile altora şi nu se spală pe mâini în urma unui eveniment care putea fi fatal prin împrejurările şi oamenii care au fost implicaţi! Eram mult prea mulţi pe o suprafaţă mult prea mică şi ne era greu, în primul rând, să ieşim la suprafaţă sau să ne găsim un punct de sprijin. Jiul nu este cel mai greu râu pe care am fost, însă orice apă îţi poate face surprize şi trebuie tratată cu respect. Ar fi de dorit să nu lăsăm garda jos şi să învăţăm cum să reacţionâm în cazul în care lucrurile merg prost. Eu sper ca toată lumea, inclusiv skipper-ul, să fi învăţat ceva din această întâmplare, însă eu, una, nu m-aş mai urca niciodată cu el în barcă şi nu îl recomand pe partea de rafting pentru că nu ştie, înainte de toate, să gestioneze situaţiile critice.

Monday, 11 May 2015

Project NT



  • Day 1
Whenever we travel around Moldova or even to Dobrogea, our favourite hub is Oneşti, conveniently located at a two-hour ride from Braşov. Plus, accommodation is free of charge, as Marcel’s parents live there.
Oneşti it was, this time around, too.

  • Day 2
With an early start to our day, we were in Piatra Neamţ in no time. The first ‘stop’ was a delight – Cucuteni Eneolithic Museum [opening hours: 10-18(April-September) & 9-17(October-March) (Tue-Sun); admission fee: 2 lei(students), 4 lei(adults)].
It was followed by a climb into Stephen the Great’s Tower (1499), part of the Royal Court ruins [opening hours: 10-18(April-September) & 9-17(October-March) (Tue-Sun); admission fee: 2 lei(students), 4 lei(adults)], accompanied by our very passionate and kind guide.  
Some pictures of Adolph Chevalier – the former royal photographer – turned into postcards, inspired us to visit the Ethnographic Museum [opening hours: 10-18(April-September) & 9-17(October-March) (Tue-Sun); admission fee: 2 lei(students), 3 lei(adults)].
Although hungry (a bit), the rays of the sun looked inviting, so we headed to Bâtca Doamnei, favourite picnic ground of the locals – with a different significance to me: the location of Petrodava Dacian Fortress ruins. Perched on a promontory at 457 m [yes, I found the climb a bit more difficult than advertised!], we could see the surrounding lush and mellow hills, dressed in May’s crude green, and the eponymous lake with the adorable swans that had surprised us in numbers. It was also a great opportunity to become friends with a beautiful Akita, while going downhill and chewing some sour beech leaves that made me smile even more and left me feeling one with the nature.
Lunch had to follow [a pretty disappointing experience, in line with all the meal-related experiences we had in Neamţ County (this excludes breakfasts)] and then we had a bit of time left for a short visit to one of our greatest storyteller’s home in Humuleşti: Ion Creangă’s memorial house [opening hours: 10-18(April-September) & 9-17(October-March) (Tue-Sun); admission fee: 2 lei(students), 4 lei(adults)].
In the end, we reached our accommodation, Pensiunea Carol in Oglinzi Băi [100 lei/double room/night] and had dinner there, with a large flock of cranes flying right above our heads, to bid us ‘good night’.

  • Day 3
@Neamţ Fortress
I had envisioned the day to hit off in a different manner, as I had discussed the details of a riding session with Mr. Grădinaru from Depozitul de Armăsari Dumbrava. Unfortunately, it was raining. So, our backup plan had to step in.
Luckily, we hadn’t been able to explore Neamţ Fortress the day before, so we headed there [opening hours: 10-18(April-September) & 9-17(October-March) (Tue-Sun); admission fee: 3 lei(students), 5 lei(adults)]. Although I admit that I would’ve liked to also see it in ruins, the restoration works were quite neatly performed and it is quite an impressive place, which could easily make its way to my list of favourite castles and fortresses.
Târpeşti was the next stop of our day. I had booked us a room at Popa Museum [155 lei/double room/night, breakfast included], one enchanting traditional mansion also housing one of the loveliest collections I’ve seen in Romania.
With our hearts filled with good art and inspiring talks with the owner of Popa Museum, we went on a local tradition hunt. I forgot to mention that, while visiting the Ethnographic Museum in Piatra Neamţ, I had fallen in love with the vibrant colours of the region’s traditional costumes. I would’ve liked to purchase a leather-sewn bundiţă [~thick and richly decorated vest], but I was told that there weren’t any craftsmen left to make them, so I opted for a woollen one instead. Found the lady in Tg. Neamţ, got my measures taken and... ta-dah! I will probably have it sent to Braşov mid-July.      
Another unsuccessful dinner attempt followed and then the inviting travel-, history-, and archaeology-related talks started in the afternoon continued well into the night, a glass of cherry brandy by my side.

  • Day 4
@Văratec Monastery
I had risked it all, but it was worth it. The sun was again up, the birds were singing, we headed to Văratec. After visiting the monastery and seeing poet Veronica Micle’s grave in the courtyard of the neighbouring church, we bought some delicious pastry from the monastery’s bakery and made another stop.
This time, at Văratec Forest Division Office. The very nice man on duty there allowed us to enter Pădurea de Argint [the Silver Forest], a small birch forest, mentioned in one of our national poet Mihai Eminescu’s greatest creations.
Keen to see the equally famous Codri de Aramă [the Copper Forest], mentioned in the same poem, we went round Agapia Village and ended up high on a hill overlooking this dense oak forest, close to sheepherders and fluffy sheepdogs. It was my favourite moment – I felt the cold air hit my cheeks, my joy rise, and altogether... free.
@Agapia Monastery
Agapia Monastery [admission fee: 2.50 lei (students), 5 lei (adults)], painted by Nicolae Grigorescu [there is a museum housing some of his paintings inside the monastery], was next. I’m not a big fan of churches and monasteries; however, I try to consider them historical monuments when visiting. Although, in my opinion, not as beautiful and rich vibe-wise as the monasteries in Maramureş and Bucovina, they are still worth a tiny part of your time.
Last, we went to see the emblems of Moldova, our beautiful zimbri (European bisons). There are 5 of them left in captivity at Dragoş-Vodă Centre [admission fee: 5 lei (adults)], while Rewilding Europe has released some others into the wild. Hope to see them roaming free one day.
It all ended gloriously, with a view over Izvorul Muntelui Lake, which became a must-paddle place to me! On another trip and occasion...