Thursday, 23 October 2014

Ziua „AZI NU”



A fost un an greu; frumos, dar greu. Ştiu că poate nu pare aşa din postările mele pe Twitter, Facebook sau blog. Şi nici după zâmbetul meu şi după faptul că sunt tot timpul cu el pe buze nu s-ar zice. Şi nu mă prefac: sunt fericită, aşa am fost mereu şi aşa sper că voi fi întotdeauna. Însă nu îmi place să mă victimez, rar cer ajutorul celor din jur pentru că îmi place să mă descurc singură şi, poate cu atitudinea asta de self-assured şi always collected, am obişnuit lumea prost. Poate că în spatele acestei atitudini sunt multe nopţi nedormite şi sacrificii cu duiumul. Tocmai ca să reuşesc în continuare, indiferent de greutăţi financiare, de prieteni pierduţi, de dezamăgiri, să îmi trăiesc viaţa în felu-mi caracteristic şi în reţeta care mi se potriveşte de minune şi care îmi asigură felia mare de fericire pe care – haideţi să recunoaştem! – cu toţii o căutăm.
Pe de altă parte, am avut o perioadă, acum vreo două săptămâni, când am simţit un val mare de invidie venind din partea mai multor persoane asupră-mi. Eu nu înţeleg acest sentiment, pentru că nu l-am simţit niciodată. Am fost tot timpul omul care a privit cu admiraţie şi şi-a zis „Wow! A putut! Bravo lui! Eu de ce n-aş putea?”. Şi apropiaţii mei ştiu despre ce vorbesc aici. Că postez pe Facebook fotografii cu mine în diverse locaţii şi ipostaze e nu ca să-mi dospească orgoliul, ci ca cei care mă iubesc [şi care sunt răspândiţi pe mai multe continente] să se bucure alături de mine. Pare rău dacă am deranjat pe cineva, dar voi continua în aceeaşi manieră. Eu nu spun că stilul meu de viaţă este cel mai bun sau că li s-ar potrivi tuturor, dar nici nu îi condamn pe cei care duc vieţi opuse mie. În final, fiecare trebuie să îşi găsească drumul şi să acţioneze după cum crede ca să fie recompensat cu crâmpeiele acelea de fericire vizate, atâta timp însă cât nu uită să fie bun, tolerant şi sincer şi cât nu încearcă să îi rănească pe cei din jurul lui care chiar nu ar merita asta.
Aşadar – şi ajung la ce înseamnă titlul acestei postări –, m-am simţit copleşită şi am avut nevoie de timp cu mine. Ca un fel de resetare. Şi mi l-am luat. Mi-am închis telefonul, Facebook-ul şi Twitter-ul de la 9:00, apoi pe la 14:30 [timp în care a trebuit să rezolv probleme administrative], mi-am închis şi mailul. Şi am făcut absolut ce m-a tăiat capul ca să mă deconectez în respectiva zi – am ascultat muzică, am ronţăit ce mi-a poftit inima, am cugetat, m-am autoanalizat... [Aş fi vrut sincer să umblu de bezmetică prin oraş sau să plec pur şi simplu undeva, însă nu aveam chef de ploaia de afară. AZI NU, vorba cântecului.] Aşa că seara mea s-a încheiat cu o întâlnire, în fapt, singurul om cu care m-am văzut în respectiva zi, pentru că aveam ceva de rezolvat între noi. Apoi, în drum spre casă, atunci când mi-am deschis telefonul şi am început să primesc mesaje şi apeluri, m-am simţit eliberată şi m-am gândit că ar fi bine ca ziua respectivă să se repete – şi recomand asta oricui!!
In the aftermath, care încă simt că nu-i pe terminate, au început să se aşeze lucrurile, fără ca măcar să le forţez. Este de-ajuns 1 săptămână ca să-ţi fie încununate eforturile nerecunoscute timp de 3 ani. Sunt situaţii în care ajungi să te găseşti şi care-ţi demonstrează că ai luat decizia cea mai bună în urmă cu mai mulţi ani şi că acum, deşi talentul nu ar fi o problemă, o faci de fun pentru că ştii că pe drum ai găsit o dragoste mai mare. Apoi, sunt oameni care – deşi nu ai fi zis –, te surprind prin dedicaţia şi ataşamentul lor şi poate că, aidoma basmelor noastre, numărul „3” îmi va purta noroc.
Important este că am conştientizat, parcă şi mai în forţă, că trăiesc într-o lume cu o multitudine de oameni talentaţi, frumoşi pe dinăuntru şi cu multe de oferit. Avem zile mai bune şi zile mai proaste, dar rămânem valoroşi cu toate acestea – asta ca să mai adaug puţin mister la şi-aşa misteriosul text anterior –. Şi cel mai frumos, după părerea mea, este când întâlnim oameni care ne completează. Când refuzăm să ne lăsăm călcaţi în picioare pentru că nu încetăm să credem în noi şi în visele noastre, indiferent de cât de mult încearcă cei din jur să ne facă să credem că suntem altfel decât extraordinari. Şi când suntem, în primul rând, corecţi cu noi înşine, cu ceea ce simţim şi ştim să recunoaştem dintr-o mie pe acele persoane care nu numai că ne iubesc cu adevărat şi ne arată asta, dar ne şi îmbogăţesc vieţile. 

Thursday, 16 October 2014

Stopovers – the cost-effective version of city breaks



I love to travel. You all know that. But then, there are those destinations that I wouldn’t necessarily consider as vital items on my bucket list; consequently, I wouldn’t pay much to get there [because I would rather invest the money to be paid for the flight there in a trip somewhere I would really-really want to go to]. Out of these big cities, there are some that get under your skin, although you wouldn’t have expected it to be that way. And then, there are those places you were in love with in the first place and that you’d like to re-experience, feed on your memories, and help create new ones. I’ll just let you figure out the category in which each of these cities falls. :)

A) Milan
When and why?
September 2008, en route to Lisbon (and back)
March 2009, en route to Edinburgh (and back)
March 2011, en route to Belo Horizonte (via Lisbon, and back)
Enough time to…
Eat your heart out [if you’re an Italian food addict, like me], walk around Piazza del Duomo and Galleria Vittorio Emanuele II several times, see Colonne di San Lorenzo and Scala di Milano, topped with an unforgettable visit to your [he he] favourite football team’s [AC Milan] home stadium, San Siro.   
As it clearly seems, Milan – apart from being one of the cities that I love with all my heart [and it’s always going to be like that!] – is my life’s most common stopover [so far]. In total, 5 nights in the city, 1 night at Milan Malpensa [I know that airport by heart...] and several more hours in-between.
Il Duomo di Milano
B) Madrid
When and why?
December 2008, en route to Marrakech (and back)
Enough time to…
Get drunk on sangria, eat yourself silly, and hang out with the old ladies of the neighbourhood in one of the tapas bars in Barajas.
We were so tired on the 2 nights spent near Barajas Airport that we didn’t manage to explore Madrid properly. So, we’ll have to reschedule the visit. Another stopover probably. Whereto? Aaah, that’s the question!
Aterrizando en Madrid
C) Lisbon
When and why?
March 2011, en route to Belo Horizonte (and back)
Enough time to…
Head back to Belém and to that unmistakable taste of the Pastéis – some with delicious cinnamon, some without, and some to go. A glass of orange juice beside our plates, that’s understood. Then a longer walk along Tejo River, taking in the sights of Torre de Belém and Padrão dos Descobrimentos and heading afterwards to Praça do Comércio and the winding alleys leading to Alfama.  
When it comes to one of the cities that I adore [and there are not many on that list!], not even the risk of not catching the flight to Brazil could stand in the way. Or the 6 morning hours following a freezing night spent in Lisboa Airport [long layover, you presumed well].
O bonde amarelo
D) Berlin
When and why?
July 2012, en route to Reykjavik (and back)
Enough time to…
Enjoy a grapefruit-flavoured beer + some apple strudel and vanilla ice cream and a pre-booked [and free] visit of the Dome of the Reichstag Building.
There were quite a few telling me that I was a fool trying to spend those few hours outside of the airport and jeopardising my flight to Iceland. Well, I’ve told you it seemed doable in the first place, haven’t I?
Spielerisch

E) Rome
When and why?
October 2012, en route to Tbilisi (and back)
Enough time to…
Sample a delicious unorthodox breakfast including cappuccino, pizza with mozzarella and rucola, and finally Italian ice cream, and visit Foro Romano [missed out during the first time in Rome].
5 hours and a totally different experience in Rome. Bitter taste replaced by a sweet-savoury one.
Vista del Foro Romano
F) Budapest
When and why?
September 2013, en route to Edinburgh (and back)
Enough time to…
Get to the Fisherman's Bastion (Halászbástya), spend a wonderful evening with your cousins and aunty, meet up with your kayak instructor for a jazzy evening, try to escape from a basement (TRAP), sample lovely vegetarian dishes and sweets, walk the wide streets up and down, and even get to Leányfalu and the adjacent thermal baths, courtesy of your cousin.
3 nights in one of my favourite cities – and I was still left craving for more.

A lány és a város
G) Istanbul
When and why?
April 2014, en route to Tehran (and back)
Enough time to…
Have breakfast and at least 2 (!!) cakes in the exquisite Saray Muhallebicisi, visit your favourite hamam [a.k.a. Çemberlitaş Hamamı], see the Blue Mosque once again, then cross Galata Bridge after paying a visit to the Egyptian Bazaar and end by walking the hectic streets of Beyoğlu and caressing a few cats.
Probably 6 hours altogether to revisit one of the most special cities in my heart.
Kediler
H) Copenhagen
When and why?
September 2014, en route to Aberdeen
Enough time to…
See Nyhavn, head to Christiania [where you are not allowed to take pictures or run; p.s. weed is in the air], have some very nice rhubarb muffins at Lagkagehuset, and finally understand that things may not always go as planned when you are asked to leave the cars of the subway heading to the airport, twice [you understand that as, we, Romanians, claim – Se întâmplă şi pe la case mai mari].
Only 5 hours, but such a nice surprise! And the first time I’ve ever felt welcome in Scandinavia; returning here = a must.
Overfyldt
I) Belfast
When and why?
September 2014, flight from Aberdeen
Enough time to…
See the City Hall, the panorama offered by Victoria Square Shopping Centre, and SS Nomadic, walk to the Titanic’s Dock and Pump-House and sample a cider with your very dear friends = the perfect hosts and guides.
4hrs30’ filled with the laughter and joy of your friends. Priceless.
@Titanic Museum
J) Dublin
When and why?
September 2014, bus from Belfast
This would have been an excellent idea [as I planned the trip from Romania to Scotland and back]. However, I left 1 minor detail out: issues with luggage. The thing is you can’t really stroll at ease when you’ve got only 2 wheels left on your trolley following several flights. Hence, an extended (and direct) visit to the airport follows.

Thursday, 9 October 2014

Tovarăşă Apă, sunteţi ameninţată – Tovarăşul Aer prinde teren



6 zile după şi tot nu îmi vine să cred că s-a întâmplat. În momentul în care am început să cad în gol, am lăsat în urmă toate chestiile ciudăţele ale acestui an, tot ce nu mi-a ieşit sau mi-a făcut rău. Că a urmat un nou val şi că de aceea mi se pare că deja a trecut o eternitate de la salt, asta-i o altă mâncare de peşte.

Clipe de iubire cu Andra, Vlad & Alina, pre-salt
Povestea a început cam aşa: eu de mică vroiam să fac treaba asta. Anul trecut, Marcel a aflat de experienţa unei amice în acest sens şi ne-am hotărât să o trăim, la rându-ne. Doar că, după Scoţia (sfârşit de octombrie) nu a mai părut o idee atât de bună, weather-wise. Şi am amânat-o. Pe la sfârşitul lui martie şi alături de zgubiliticii noştri prieteni Alina, Andra şi Vlad – care aveau şi ei saltul cu paraşuta în tandem pe bucket list –, am început cercetările. Cu o dată iniţială fixată pentru 9 august şi cu amânarea aferentă din cauza intrării avionului în revizie, s-au dat niscaiva telefoane şi s-a pecetluit săritura pentru 4 octombrie.
Am ţinut legătura între noi, ne-am îmbărbătat, eu, una, mă gândeam cu groază cam ce urma să simt în pragul uşii avionului, pe linia aceea fină dintre solid şi hău. Cu mult de lucru şi cu multe pe cap, săptămâna trecută s-a scurs rapid şi iacătă, era sâmbătă de dimineaţă. Cu prietenii noştri echipaţi şi pregătiţi pentru tura I, calculasem că mai am aproximativ 1 oră până la momentul de care mă temeam cel mai mult. După cum am mai spus, am 5% temeri când fac orice nou. Nu contează în ce domeniu. E o frică de necunoscut, combinată cu o curiozitate nebună pentru respectivul necunoscut. Ştiu, se cam bat cap în cap. Cred că aşa-i şi firea mea, la o adică. Şi dacă mă gândesc de câte ori am visat cum cad în gol... Voi nu?... Cu prietenii noştri din nou la sol, care mai de care cu o altfel de interpretare a experienţei, dar încântaţi la unison, a venit rândul, după plierea paraşutelor, să ne pregătim şi noi. Eram fericită pentru ei, reuşiseră, se bucuraseră de moment, însă eu aveam cumva şi o parte de suflet greu – eu şi cu Marcel nu săriserăm. Nu încă.
„Cu cine aveam să sar?” glăsuiam cam tare pe-acolo, după cum mi-e firea. Până a apărut George în faţa mea (cu el sărise şi Vlad). Adevărul este că îl remarcasem şi, recunosc, din prima mi-aş fi dorit să am primul salt cu el. Bineînţeles că l-am descusut cât de mult am putut, că doar urma să mă arunc cu el în gol. Şi am clickuit. Cu o glumă, un instructaj, o vizită scurtă iniţială la bordul avionului... timpul a trecut ca nebunul şi a venit momentul îmbarcării reale. Amintindu-mi de Barra şi de zborul într-acolo, ne-am aşezat chiar lângă uşă, la „clasa I”, cum l-am auzit glumind pe George. La un moment dat, undeva între 1800 şi 2500 metri, nu mai reţin exact, uşa a fost deschisă pentru ca să pot admira în linişte munţii. Mai ţineţi minte când povesteam că în Kurdistanul iranian aveam impresia că cineva se jucase cu acuarelele pe dealuri? M-am simţit la fel, dar culorile pastelate fuseseră înlocuite de nuanţele puternice de roşu, maro şi galben, pe un fond albastru-pur, într-atât de curat era aerul. „Ce ţară frumoasă avem...” am gândit-o pentru a nu-ştiu-câta-oară în timp ce, iniţial, aveam senzaţia că alunec înspre deschizătură, însă braţul lui George mă ţinea de ham. Eram în siguranţă. Aşa mă şi simţeam. Şi avusese darul să îmi dea încrederea în el fără de care o asemenea aventură nu poate fi completă. L-am luat de mână, pentru că aşa am simţit. Mă holbasem la altimetrul lui pe toată durata zborului şi, cu toate acestea, îl ignorasem în ultimele câteva zeci de secunde, la gândul că „mai este”... S-a auzit sirena (parcă, nici nu mai ştiu...). Şi m-a rugat să mă ridic pentru ultimele verificări, legându-mă apoi de el şi asigurându-mă că tot ceea ce trebuia să fac era să mă simt bine şi să zâmbesc frumos înspre cameră. Marcel era tot timpul în preajma mea, la o distanţă foarte mică; şi cu toate acestea, de abia reuşiserăm să schimbăm două cuvinte: nici măcar nu mai ştiu dacă am apucat să îl sărut. O nouă sirenă, pe aceasta mi-o amintesc incredibil de clar. Semn că eram la altitudinea corectă şi că eram chiar deasupra Aerodromului de la Ghimbav, de unde şi plecaserăm. „Hai!” mi-a spus George. „Acum?...” am îngăimat eu. Dacă până atunci mă simţisem bine, ca singura femeie din acel avion, şi îmi galopau prin faţă scene din „Point Break” – filmul acela cu Keanu Reeves şi Patrick Swayze când la un moment dat sar ei cu paraşuta –, gândul să ies pe uşa avionului când îi vedeam pe cei din faţa mea, căci schimbaserăm ordinea din raţiuni de filmare, dispărând pur şi simplu la 200 km/h, părea o mare provocare.
Şi, dintr-o dată, s-a întâmplat.
Cădeam în gol şi asta a durat aproximativ 40 de secunde. Nu am închis ochii. Îmi plăcea. Îmi plăcea la nebunie!! Şi parcă nu vroiam să se termine. Îmi tremurau fălcile, mi se uscase gura, zgomotul mă asurzea, ştiam că orice aş fi încercat să spun, George nu m-ar fi auzit oricum. Şi totuşi, nu vroiam să se termine. L-am văzut pe George cum îmi arată „ok”, apoi, am simţit la scurt timp o smucitură cam mare – se deschisese paraşuta.
Aproape de aterizare
Apoi, s-a făcut linişte – părea că nu ne mai mişcăm. Nu înţelegeam. Şi câteva viraje ameţitoare la stânga şi la dreapta şi tot linişte era. George mi-a spus că am avut o poziţie foarte corectă în timpul căderii – „Sper că nu îmi spui doar aşa, pentru că nu îmi place să fiu minţită”, am replicat în stilu-mi caracteristic, vizibil încântată de toată priveliştea. „Şi acum, unde ne duci?” m-a întrebat George, lăsându-mă să manevrez paraşuta. Empowering. Ăsta-i cuvântul şi aşa m-am simţit şi nu, nu îmi vine vreun echivalent mai bun în română în momentul acesta. „Am ţipat?” „Eu nu te-am auzit, să ştii.” Nici măcar asta... mă amuţise cu totul căderea şi într-atât de mare fusese plăcerea pe care mi-o dăduse. Apoi, am coborât tot mai mult şi mai mult şi... chiar dacă îmi spusese şi eu le ridicasem iniţial, am lăsat picioarele în jos în momentul nepotrivit, dar el a ştiut să salveze situaţia.
Tot ce-am simţit apoi a fost o forţă extraordinară, o detaşare de lucrurile mici care m-ar fi putut supăra şi o atitudine generală de „ai făcut asta – acum poţi rezolva şi x situaţie din viaţa ta, cu mare uşurinţă”. Mulţumesc pentru această experienţă. Hungry for more şi... sunt recunoscătoare. De când nu am mai spus acest lucru? :)