Globul este rotund

...ca să citez o amică din Rusia. Asta-i replica ce am primit-o în momentul când i-am spus „Renata, dragă, sper să ne revedem într-o bună zi, în carne şi-n oase”.

Într-adevăr, în ultima jumătate de an, mi-am dat seama tot mai mult de efemeritatea tuturor aspectelor vieţii, de cât de puţin avem nevoie ca să supravieţuim şi de faptul că, la final, nu ducem nimic cu noi, în afara experienţelor ce ne-au modelat. Este frumos să dăm fiecărui om ce apare în viaţa noastră o şansă şi uneori sunt de ajuns câteva ore ca omul respectiv să îţi intre în suflet pentru totdeauna; totodată însă, este sănătos să ştim să ne oprim şi să trecem peste când simţim că relaţia respectivă nu ar evolua peste o experienţă medie, când nu este chimie, când simţim – deşi acel ceva e acolo – că legătura nu este benefică pentru niciuna dintre părţi. Este înţelept să acceptăm toate lecţiile pe care viaţa ni le dă cu inima deschisă şi să luăm ce-i mai bun din ele. Poţi rămâne printre străini doar cu hainele de pe tine, poţi pierde la un moment dat toate mesajele (dragi ţie) de pe telefon, poţi să te întristrezi înăuntrul tău simţind că toate strădaniile tale sunt în van. Este doar o iluzie; în fapt, nu ai pierdut nimic. Tu eşti tot TU. Dorinţele puternice se împlinesc. Sentimentele rămân în noi. Bunurile materiale sunt doar accesorii, chiar dacă ne ataşăm de ele.

Suntem cu toţii călători. Prin viaţă. Asta este cert. Însă puţini ştiu să se bucure cu adevărat de acest statut. Dintre cei ce încearcă să experimenteze şi să se încarce cât mai mult cu tot ce are lumea asta minunată să ne ofere, sunt unii care o fac mai rar, o dată sau de două ori pe an, alţii care încearcă să-şi pună rucsacul în spinare oridecâteori se iveşte ocazia şi mai sunt aceia care trăiesc aşa – pe drum. O lună, două, un an, opt, o viaţă. Oricât de mult iubesc să călătoresc – şi nu este activitate pe care să o iubesc mai mult! – am stat de multe ori şi m-am gândit: „Aş putea oare face asta?”... Cât am fost în America de Sud în 2011, timp de o lună, nu m-am plictisit o clipă, ba chiar aş fi continuat. La fel şi în Scoţia, anul trecut, când aş mai fi vrut... chiar şi după trei săptămâni. Nu plictiseala, oboseala şi rutina îmi ridică mie semne de întrebare. Nici măcar jobul sau şcoala, căci aş putea lucra şi învăţa de oriunde din lume şi e o libertate extraordinară pe care am câştigat-o.

Ci oamenii de care sunt legată şi pe care îi iubesc şi de care mi-ar fi teribil de dor. [Da, ştiu, cu mulţi mă văd foarte rar din cauza ritmului acestuia nebun în care trăim şi care-mi place, dar în anumite momente simţi măcar alinarea că sunteţi în acelaşi oraş, chiar dacă nu vă vedeţi. Experimentaţi aceeaşi lumină, aceleaşi ploi, aceleaşi pale de vânt.] Animăluţul meu drag pe care nu l-aş putea lua cu mine. [Deşi mă bate gândul ca într-o bună zi să îl duc înapoi, în Anzi.] Şi locurile dragi în care-am crescut, pentru că, aşa cum spunea Dorothy în „Vrăjitorul din Oz”, „There’s no place like home”. [Chestiile mărunte, cum ar fi un răsărit de soare peste Tâmpa, prima ninsoare trăită cu un om de zăpadă în părculeţul din spatele blocului sau o gustărică savurată pe fugă, între două traduceri şi soarele dulce al amiezii... toate acestea mi-ar lipsi probabil şi mai mult decât cred.]

Mă cunosc. Mult prea bine. Am primit o propunere, pe care nu am apucat să o spun aproape nimănui, acum un an, de la Marcel. A fost aşa, într-o doară, dar a declanşat ceva în mine pentru că nu am încetat să mă gândesc la ea. Să plecăm în lume un an? Hmmm... De ce acum? Pentru că nu am încă responsabilităţi într-atât de mari şi copii, sunt încă tânără şi în putere. Încă pot trăi, simţi şi explora cu alt suflu şi cu altă forţă lumea. Va urma.